Fericiri mici, legate cu aţă...

Dorel Moldoveanu… ultima decolare

2011-07-30T09:35:00.021+03:00

Dorel Moldoveanu s-a ridicat la cer în data de 14 iulie 2011, la numai 58 de ani. Prin plecarea sa, a lăsat în comunitatea mică a Rădăuţiului, în grupul de prieteni, dar şi în grupul uriaş de copii pe care i-a instruit de-a lungul anilor, un vid imens. Prietenii apropiaţi spun despre Dorel că era un om atât talentat şi de priceput într-o sumedenie de domenii, încât toată lumea, la un moment dat, avea nevoie de el. Dorel avea o teorie pe care şi prietenii lui şi-au însuşit-o: „Dacă-ţi doreşti ceva, fă acest lucru în fiecare zi. Alimentează-ţi conştientul că, chiar dacă obiectivul propus pare irealizabil, el într-o zi se va îndeplini”. Şi a avut mare dreptate prin modul acesta optimist de a-şi dori câte ceva.

Zborul, cea dintâi şi cea de pe urmă pasiune a lui Dorel

Activitatea sa de bază, la Clubul Copiilor şi Elevilor din Rădăuţi a fost cercul de aeromodele. „Sâmburele” pentru zbor l-a transmis, ca nimeni altul, multor copii. A lucrat la Clubul Copiilor şi Elevilor dintotdeauna şi până s-a stins, vreme de 36 de ani. Dorel Moldoveanu fost pasionat de aviaţie de când era elev la liceu. De altfel, a intenţionat să se înscrie la Şcoala de Aviaţie Militară, trecând de vizita medicală – extrem de severă pe atunci. La anii pe care îi avea, boala de care a suferit ulterior nu se manifestase. Nu a putut avea ca meserie zborul, dar a fost un constructor de aeromodele, recunoscut la o multitudine de concursuri de specialitate. Participa la concursuri individual sau cu trupa de copii, care îl însoţeau. De altfel, o bună parte din inginerii care au absolvit facultatea de aeronautică din zona Rădăuţi au fost elevii lui Dorel. Sorin Trelea, unul dintre apropiaţii celui ce a fost Dorel Moldoveanu a subliniat dedicarea tuturor celor care lucrează la Clubul Copiilor din Rădăuţi: „Oamenii de la clubul copiilor nu stau acolo pentru bani. Salariile sunt mici, dar sunt oameni foarte pasionaţi. Tot ce au făcut şi fac este din pură pasiune, fără a aştepta o recompensă”. Pasiunea este cea care l-a ţinut în meserie şi pe Dorel.

Constructor de deltaplane şi cel care a înfiinţat Clubul Nautic din Rădăuţi

În anul 1976, Dorel Moldoveanu a construit primul deltaplan, din materiale neconvenţionale: ţeavă de aluminiu, în care introdusese lemn de cireş ca s-o întărească, ceea ce, din punctul de vedere al rezistenţei materialului era considerată „o glumă”. Voalura era făcută dintr-un coştei de pernă. Modelul acesta, aşa primitiv cum era a reuşit să zboare. A zburat cu el pe la Dealul Crucii, lângă Rădăuţi, până la Palma. Neavând experienţă de zbor, a renunţat, dar numai pentru moment.

Înainte de ’89, trupa de iubitori de ambarcaţiuni trebuia să îşi „omoare” pasiunea în ţară. În 1980, tot Dorel Moldoveanu a înfiinţat un Club Nautic la Rădăuţi, care avea în program punerea în practică a expediţiilor pe ape repezi. Cum nu erau materiale turistice de tipul celor de acum, Dorel a creat un prototip de ambarcaţiune, care s-a răspândit apoi în toată ţara : o ambarcaţiune originală din două camere ale roţilor din spate de tractor, legate în mod savant cu diverse legături. Puteau comod să călătorească trei persoane, cu bagaj cu tot. Acel „modul” a făcut carieră ani mulţi şi i-a purtat pe membri clubului pe o sumedenei de ape repezi din ţară : Bistriţa, Arieş, Olt, Mureş, Nera şi Crişul Repede. Dorel era ca un staroste şi „şeful” grupului. El era constructorul de vâsle, cârme, legături şi tot ce ţinea de siguranţa unei astfel de ambarcaţii. În fiecare an, la fostul sediu al „Casei pionierilor” din Rădăuţi se adunau membri Clubului Nautic. Cel mai navigat râu era Bistriţa, în expediţii plecând în jur de 50 de oameni de diverse profesii, copii, soţii, şi prieteni. În 1985, un alt proiect al lui Dorel a fost să construiască un iaht, cu care să „atace” marea, un proiect la care mulţi clubişti au pus umărul. Ambarcaţiunea era construită sub imperiul presiunii Securităţii, care impunea restricţia de a părăsi ţara. Cu toate acestea, „iahtul” a fost construit la Rădăuţi, cu o efervescenţă formidabilă, după planurile şi gândirea lui Dorel, care se documenta mult în acest domeniu.

Autorul unui avion de zbor din lemn

După ’90 s-au putut construi în libertate. A dus la bun sfârşit concepţia unui avion gândit integral de el - un biplan cu două aripi, de construcţie lemnoasă, cu un motor de trabant. Sorin Trelea mărturiseşte că l-a încercat în zbor la Suceava : „A fost una din întâmplările care îmi dovedesc acut de Dorel Moldoveanu. În timp ce motorul rula, trenul de aterizare s-a rupt, elicea a „muşcat pământul” de câteva ori, iar avionul era pe cale să se aprindă, dacă nu „tăiam” benzina”. Gândul lui Dorel de a construi un avion propriu nu l-a părăsit niciodată. Până în ultimele clipe de viaţă, mai avea în curs de construcţie două aeronave, din lemn, el fiind un mare iubitor al acestui material nobil. Ultimele sale „proiecte” vor fi depuse la aerodromul din Frătăuţi, unde se intenţionează amenajarea un „colţ” cu tot ce a construit Dorel Moldoveanu. Legat de pasiunea pentru lemn, avea obiceiul să spună că este „un amant rafinat al lemnului” sau că materialul „vibrează în mâinile mele şi simt bradul care a stat zeci de ani în pădure şi pe care eu vreau să-l modelez”.

De la sculptură la pasiunea pentru pictură

Sculpta, în mod evident, foarte bine. Câţiva dintre prietenii săi au şi acum în casă ceasuri din lemn, cu monturi sculptate în lemn de mâinile lui Dorel. Chiar dacă mulţi nu ştiu, Dorel Moldoveanu era şi un pictor amator apreciat. „Avea aur în degete. Tot ce ieşea din mâinile lui ieşea finisat. Se vedea un sâmbure de genialitate” – după cum spune prietenul său, Sorin Trelea. A participat la diverse expoziţii de pictură colective, de pictori amatori. Avea un simţ deosebit al culorilor şi al formelor. La toate acestea s-au adăugat o fire optimistă şi veselă, un dar de a povesti şi de a imita diverse personaje, care făceau ca Dorel să fie centrul întâlnirilor dintre prieteni. „Peste tot pe unde am umblat, prin ţară, toţi aşteptau să se întâlnească cu Dorel Moldoveanu, să-l audă povestind. A făcut şi un tur al ţărilor socialiste, despre care ne povestea isprăvile de peste 20 de ori. De fiecare dată îl ascultam şi râdeam cu aceeaşi încântare” mai spune şi pilotul Trelea. Pentru a aduce un omagiu acestui om pentru care timpul s-a grăbit, prietenii săi, împreună cu directorul Dumitru Pomohaci de la Clubul Copiilor şi Elevilor s-au gândit să îi dedice un concurs anual, care să îi poarte numele. În atelierul în care a lucrat maestrul de aeromodele, copiii care i-au moştenit pasiunea vor putea să-şi continue treaba. Din nefericire însă, postul de profesor ocupat de Dorel Moldoveanu a rămas vacant, pentru că nimeni din Rădăuţi nu este în măsură şi nici nu are pregătirea necesară pentru a-i lua locul.

Ultimul zbor, către cer

În afară de soţia lui, Angela, prietenii au fost a doua familie a lui Dorel. Era unul dintre oamenii care a trăit prin prieteni. Nu putea trăi singur. Sorin Trelea a avut cinstea de a-l însoţi pe Dorel Moldoveanu la ultimul său zbor, pe care l-au făcut împreună, în urmă cu trei săptămâni. Mergând la club, prietenul său l-a chemat pe Dorel la aerodrom, mai mult fără voinţa acestuia. Avea o reţinere, dat fiind că ştia că are o problemă cu sănătatea – să nu zboare singur. „Era o zi liniştită, parcă făcută pentru un zbor de plăcere. Am zburat peste Mănăstirea Suceviţa, apoi la Marginea, unde am survolat locuinţa unui prieten. A şi pilotat. Avea 140 de zboruri cu planorul” spune cel care l-a însoţit la ultimul zbor. Întâmplarea nu poate fi decât una simbolică, cu nuanţe care duc cu gândul la veşnicie, acolo unde se află acum Dorel Moldoveanu: „Am satisfacţia şi bucuria că, într-un mod sau altul, i-am arătat drumul către cer, dacă se poate spune aşa. Iată el a decolat şi nu va mai ateriza niciodată…”, mai spune cu emoţie în glas Sorin Trelea.

Paştile vin şi la Căminul de bătrâni…

2011-04-20T17:18:00.010+03:00

Sărbătorile de Paşti s-au anunţat şi la cei 48 de bătrâni asistaţi, de la Căminul pentru persoane vârstnice din Rădăuţi. Cu toate că termenul „acasă” înseamnă altceva pentru ei, lumina acestei sărbători va pătrunde în fiecare încăpere, aducând bucurie, dar şi cele specifice rânduielilor lumeşti. Prin grija preotului paroh al capelei din curtea căminului, bătrânii vor putea participa la Slujba de Înviere, la cea de sfinţire a bucatelor, dar şi la cea de „A doua Înviere”. De pe mesele lor nu va lipsi nici pasca, nici „băbuţele”, nici ouăle roşii, cozonacul sau mezelurile, puse la sfinţit într-un coş „uriaş”, cu diametrul de doi metri şi jumătate. În cele ce urmează, puteţi citi cum petrec Paştile cel mai bătrân dintre asistaţii sociali, care are aproape 100 de ani, cât şi o femeie care locuieşte la cămin împreună cu cele „două mame” ale sale.

Primenirea sufletului pentru Înviere

Majoritatea celor cazaţi la cămin sunt creştin-ortodocşi. Un rol esenţial în perceperea acestei importante sărbători creştine îi revine preotului paroh Vasile Parhon, de la Capela „Sfântul Evanghelist Ioan”, din curtea căminului. În Săptămâna Mare, acesta i-a aşteptat pe ucenicii săi la spovedit, în zilele de joi şi sâmbătă, după Sfânta Liturghie. Părintele a ţinut toate cele 12 denii din Săptămâna Patimilor, iar în Vinerea Mare cântă împreună cu credincioşii Prohodul Domnului. Ca în fiecare an, preotul va sfinţi bucatele în coşul cel mare, cu diametrul de doi metri şi jumătate – în care sunt puse mâncăruri tradiţionale. De acolo, fiecare bătrân va putea mânca de Paşti, alimente binecuvântate, spre sănătate. Duminică, de Paşti, vecernia începe la orele 14.00, când are loc citirea Evangheliei în mai multe limbi. La această slujbă de bucurie, se vor alătura şi alţi doi părinţi din Rădăuţi.

Pregătiri exterioare

Cu câteva săptămâni în urmă, s-a făcut curăţenie generală atât în camere, cât şi în curtea pavilioanelor instituţiei. Un strat nou de var a acoperit bordurile şi copacii din vecinătatea „azilului”. În zona băncilor de staţionare au apărut puieţi de molid şi răsaduri de flori, iar în spatele pavilionului de „dependenţi” s-a amenajat chiar şi o grădină de zarzavat, care va deservi cantina. Nu de mică importanţă pentru confortul bătrânilor este faptul că în ultima vreme s-a finalizat reamenajarea băilor. Astfel că gresia, faianţa, chiuvetele noi şi cabinele de duş fac din spaţiul destinat toaletei un cadru mai familiar. Bătrânii au noroc că vechii colaboratori, o fundaţie olandeză şi una germană, nu i-au uitat. Aceştia trimit periodic ajutoare în alimente şi materiale igienico-sanitare (pamperşi) pentru adulţi. Cu ajutorul fundaţiilor, în anul 2009 s-a realizat încălzirea pe gaz a căminului, s-a modernizat pavilionul 1, la etaj, unde s-a pus parchet, uşi şi geamuri termopan.

Cel mai vechi locatar al azilului, „aproape” centenar

La căminul de bătrâni există 48 de persoane, dintre care 16 sunt femei, iar 32 sunt bărbaţi. Din totalul celor asistaţi, 10 sau 12 persoane sunt dependente de ajutorul primit de la infirmiere.

Dan Ilie (v. foto) este cel mai bătrân dintre azilanţi, născut pe 15 februarie 1914. S-a internat la cămin pe 3 ianuarie 2002, din cauză că a rămas fără locuinţă. Casa bătrânului fiind una foarte veche, s-a prăbuşit. În urmă cu nouă ani de zile putea să umble şi participa la toate evenimentele organizate de Primărie pentru veterani, el fiind unul dintre „decoraţii” care a prins ambele războaie mondiale. În prezent se declară mulţumit de faptul că primeşte ajutor de la personalul căminului, deoarece nu se poate deplasa departe şi nici nu poate citi ziarul. Înainte era o persoană foarte activă, a cântat la corul de la Mănăstirea „Bogdana”, la Catedrală dar şi la Biserica „Sfântul Dumitru” din Rădăuţi. Anul acesta se declară bucuros dacă va putea merge la slujba de la capela căminului, pentru că de bucate are cine se ocupa. Este rădăuţean get-beget şi are doi fii, cu care ţine legătura: unul la Bucureşti şi altul în Germania.

Femeia cu „două mame”, care locuieşte împreună cu ele la căminul de bătrâni

Elena Neagu (v. foto) este născută pe 8 octombrie 1953 şi este la căminul de bătrâni din 23 mai 2006. S-ar putea spune că femeia este foarte norocoasă, deoarece locuieşte împreună cu mama sa naturală, Maria Scânta, dar şi cu cea adoptivă, Elena Oancea. Ambele sunt bătrâne şi bolnave, iar femeia le îngrijeşte, cu înţelegere pe amândouă. Au ajuns împreună la cămin printr-o coincidenţă. Maria Scânta, mama „naturală” are acum 84 de ani şi se află la cămin din 2003. Pentru că nu avea posibilităţi materiale, în tinereţe şi-a lăsat fiica la vârsta de 3 ani şi jumătate, dar copila a fost luată în îngrijire de doamna Oancea, care nu putea avea copii. Elena Oancea, mama adoptivă are 90 de ani şi este instituţionalizată din anul 2001. Cele trei femei se înţeleg foarte bine şi sunt mulţumite de faptul că se ocupă altcineva de administrarea puţinelor venituri pe care le au. În Săptămâna Mare, acestea şi-au programat primenirea sufletească, prin spovedanie, dar intenţionează să participe şi la slujbele care vor avea loc, la capelă. În povestea celor trei femei, destinul a mai strecurat un detaliu „interesant”, acela că fratele drept al Elenei Neagu, Georgian Neagu, în vârstă de 35 de ani este şi el un asistat social, la Adăpostul de noapte din municipiul Rădăuţi.

Bătrânii de la azil nu resimt atât de acut „criza” ca şi ceilalţi vârstnici

Iulia Mamolea, psiholog în cadrul Căminului de persoane vârstnice ne-a spus: „O parte dintre bătrâni menţin legături fireşti cu rudele, fiind vizitaţi de aceştia. Unii primesc şi pachete, mici atenţii. Alţii mai merg, cu titlu de învoire pe la rude, o dată, de două ori pe an. Înainte, bătrânii primeau donaţii mai substanţiale. Important e că, totuşi acestea sunt făcute cu gând bun şi sunt bine primite. Ne străduim ca bătrânii să nu perceapă că se află într-o instituţie, ci că sunt la ei acasă”. Contribuţia de întreţinere a acestora este de 60% din veniturile lunare, fără a depăşi pragul de 544 de lei, potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 10, din 21 ianuarie 2010. Unul dintre beneficiile şederii la cămin este acela că bătrânii nu îşi dau seama de greutăţile de „afară”, deoarece nu au grija administrării pensiilor mici pe care le au. „S-au obişnuit să primească tot ce au nevoie. Au scăpat de stresul achitării facturilor” a mai afirmat psihologul. În cadrul Căminului pentru persoane vârstnice, cei asistaţi beneficiază de ajutor pentru menaj, prepararea hranei, consiliere juridică, psihologică şi administrativă. Între serviciile oferite aici se numără serviciul social, cel socio-medical şi cel medical. Mai funcţionează şi un cabinet de psihologie şi unul medical. Serviciul de infirmerie de la secţia de „dependenţi” funcţionează non – stop. Facilităţile oferite la cămin sunt menite să asigure prevenirea marginalizării şi reintegrarea socială, în raport cu capacitatea psiho – afectivă a persoanelor. Totodată, urmăresc menţinerea capacităţilor fizice şi intelectuale ale bătrânilor.

Mărţişoare pentru suflet, confecţionate de copii

2011-03-08T15:31:00.021+02:00

Galeria de artă din Rădăuţi este, în aceste zile, gazda unei expoziţii de eco-mărţişoare şi felicitări dedicate instalării primăverii. Spre deosebire de variantele comerciale, ideile copiilor transpun mărţişoare pentru suflet, realizate sensibil şi cât mai original. Cei care şi-au dat concursul la decorarea simezelor galeriei sunt elevii de la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 3 „Mihai Eminescu”, cei de la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 4 „Regina Elisabeta” şi preşcolarii de la G.P.P. nr. 2 „Prichindelul”, din Rădăuţi. Materialele folosite de copii au fost, şi de această dată cele clasice, decorative dar şi unele reciclabile şi chiar… culinare (fasole, macaroane) etc. Expoziţia şi-a deschis porţile miercuri, 3 martie 2011, cu salutul câtorva participanţi la deschidere: profesorul de artă plastică Adrian Grosari, organizatorul expoziţiei, Viorica Pascariu, directoarea Grădiniţei nr. 2 „Prichindelul” şi colegii lor prof. Georgeta Luţa, înv. Mihaela Cîrdei, prof.Mădălina Strugaru, prof. Iulia Rei, prof. Gheorghe Dolinschi, precum şi Ovidiu Foca, directorul Casei de Cultură din Rădăuţi. În deschiderea vernisajului, Liliana Stehneiov, gazda Galeriei a reactualizat însemnătatea şi onomastica mărţişorului. Directoarea Viorica Pascariu, însoţită de un grup de copii, a sensibilizat auditoriul prin evocarea Zilei Femeii, iar Ovidiu Foca a încurajat munca de creaţie a celor mici. O secţiune aparte a expoziţiei este reprezentată de rezultatele creaţiei copiilor de la Complexul „Blijdorp România – O nouă viaţă” din Suceava. Cu ajutorul personalului specializat din centru, aceştia au realizat 40 de mărţişoare de ceramică pictate, expuse şi la Rădăuţi. În cadrul parteneriatului încheiat cu Şcoala nr. 3 „Mihai Eminescu” din Rădăuţi, se doreşte socializarea în proiectul de recuperare a celor 32 de copii din centru, integrarea socială a acestora şi a familiei lor, cât şi acceptarea socială a persoanelor cu dizabilităţi. Banii obţinuţi din vânzarea mărţişoarelor vor fi donate Centrului „Bijdorp România”, de Paşti. Profesorul Adrian Grosari le mulţumeşte tuturor învăţătorilor de la cele două şcoli implicate în proiect pentru participare, cât şi elevilor care au răspuns pozitiv la invitaţia de a crea mărţişoare şi felicitări, în anul voluntariatului.
Realizarea expoziţiei a fost posibilă cu sprijinul directorului Ilie Romaniuc de la Şcoala nr. 3 „Mihai Eminescu”, dar şi al directoarei Marcela Ţugulea, de la Şcoala nr. 4 „Regina Elisabeta” din Rădăuţi.

Dialog de vechi cu nou

2011-02-28T11:10:00.015+02:00

Vineri, 18 februarie 2011 sala Galeriei de artă din Rădăuţi a fost animată de două tipuri de public, aşa cum anunţau şi titlurile celor două secţiuni ale expoziţiei recent-amenajate: „Chipul ţăranului român la început de secol XX” şi „Lumea văzută prin ochi de copil”. Cei doi exponenţi, profesorul Ion Prelipcean şi nepoata sa, Denisa Burlică au reuşit să realizeze un arc peste timp, în care dialoghează trecutul cu prezentul. Cele mai multe fotografii, vechi de peste 100 de ani dar şi de dată mai recentă realizează un portret al ţăranului român din zona satelor Horodnic de Jos şi Horodnic de Sus. Cel care le-a valorificat, profesorul Ion Prelipcean a decis să expună cele mai reprezentative fotografii incluse în monografia satului său natal. Imaginile se înscriu într-o amplă cronică a culturii, a portului popular, a caselor şi a obiceiurilor satului tradiţional bucovinean. Mesajul cel mai memorabil este transmis de chipurile ţăranilor, care s-au stins acum 50, 80 sau 100 de ani şi care uimesc prin frumuseţea şi curăţenia sufletească pe care o reflectă. Astfel, parcă prind viaţă bărbaţi cu plete şi musteţe din timpul lui Franz Josef, cu pieptuş cu flori sau în haine de lucru. Alături le stau frumoase ţărănci în bondiţe cu poale, cu brâu, cu fuste din bucată şi cu miniştergură pe cap. Impresionante rămân tablourile de familie ale ţăranilor, formate din mai multe generaţii şi care ajungeau uneori până la 30 de membri. Sunt portretizate şi familii de ţărani din Horodnic de Sus, îmbrăcaţi pentru fotografie, în straie de sărbătoare. Între aceştia se numără şi familia Zub, al cărui tată a fost primarul comunei, timp de 36 de ani. Cea mai mică fetiţă din fotografie, Felicia Zub, care avea trei ani, astăzi are 92 de ani şi locuieşte într-un apartament de lângă Casa de Cultură din Rădăuţi.

Originar din Horodnic de Jos, Ion Prelipcean a reuşit să obţină informaţii şi date despre localitatea natală, din diferite domenii: istorie, literatură, etnografie, toponimie şi onomastică, cultură. Acesta a oferit indicii despre cum trebuie receptat mesajul expoziţiei, „Alături de expoziţie, am fotografii de familie moştenite de-a lungul timpului. Găsesc eroi care au murit pe front, găsesc strămoşi de-ai mei care au devenit miniştri şi secretari de stat, persoane care au fost omorâte în timpul dictaturii comuniste. Imaginile arată simplitate, eleganţă, o linişte sufletească desăvârşită, bărbaţi şi femei care sunt adevărate icoane pentru noi. Istoria noastră acum, dispărută se păstrează în imagini şi în muzeu. Unul dintre eroii mei este Onica Vasile, care a reuşit să întoarcă o invazie sovietică de tancuri, el fiind artilerist şi doborând personal patru tancuri. Întors acasă, a fost partizan în munţi, luptând împotriva invaziei sovietice” a spus profesorul Prelipcean.

Latura de tinereţe a expoziţiei este contribuţia Denisei Burlică, elevă în clasa a VII-a la Şcoala nr. 3 „Mihai Eminescu” din Rădăuţi. Pasionată de imagine dar şi de pictură, tânăra a expus fotografii ce înfăţişează elemente de natură şi peisaje, ipostaze de călătorie. Alături de elevă, aflată la prima sa expoziţie s-au aflat doi dintre profesorii acesteia, Maria Popescu şi Adrian Grosari, care au încurajat-o în demersul său. „Dintr-un aşa stejar nu putea să răsară decât aşa o mlădiţă. Prin cele două pasiuni ale sale, tânăra transpune idealuri şi speranţe filtrate de mintea şi de sufletul ei” a spus profesoara de limba română Maria Popescu. În perioada 15-30 iunie 2011, Denisa va fi protagonista unei expoziţii personale, prilej cu care va lansa şi o carte de colorat pentru cei mici.

Au trecut pragul expoziţiei reprezentanţi ai unor instituţii de cultură rădăuţene, simpatizanţi şi colaboratori ai revistei „Obcina literară”, dar şi colegi care au asigurat „galeria” tinerei Denisa, deopotrivă model şi artist – fotograf.

14 maramureşeni au colindat la Şcoala din Frătăuţii Noi

2010-12-22T08:00:00.011+02:00

La sfârşitul săptămânii trecute, cadrele didactice şi elevii Şcolii nr. 1 „Iraclie Porumbescu” din Frătăuţii Noi au fost gazdele unui eveniment important. În cadrul unui proiect inter-instituţional, intitulat „Tradiţii de iarnă”, aceştia au primit vizita colegilor lor de la Şcoala cu clasele I-VIII din comuna Bogdan Vodă, Maramureş. Evenimentul pentru care s-au pregătit atât gazdele, cât şi oaspeţii, a fost un veritabil spectacol de folclor cu specific dublu, bucovineano-maramureşan. În periplul lor prin Bucovina, cei 14 maramureşeni, însoţiti de trei cadre didactice s-au oprit să cânte şi la o şcoală generală din localitatea suceveană Bilca.

După obiceiul străbun, gazdele i-au întâmpinat pe invitaţi cu pâine şi sare, la intrarea în Căminul Cultural din Frătăuţii Noi, locul în care s-a desfăşurat întreg spectacolul. Clasele copiilor au vestit împreună bucuria Naşterii Domnului şi întâmpinarea Noului An. Cei care s-au implicat în buna desfăşurare a programului artistic au fost: Vasile Olaru, directorul Şcolii nr. 1 „Iraclie Porumbescu”, precum şi învăţătorii Vera Moisiuc, Anca Moisiuc, Doina Huţuleac, Elena Nicoară şi profesorul Bogdan Filip. La Bilca, de întreaga acţiune s-a ocupat Costică Negru.

Pentru cei din şcoala maramureşeană, clasa a VI-a a pus în scenă un obicei specific bucovinean, intitulat „Irozii”, coordonat de profesorul Bogdan Filip. Programul de colinde tradiţionale a debutat cu grupajul „Colindiţa nu-i prea multă/ Să trăiască cine-ascultă!” a claselor I-III şi coordonat de învăţătoarea Doina Huţuleac. Şi clasele IV-VIII au participat la realizarea unui alt moment, intitulat „Minunată e Noapte Sfântă, minunată”. Programul gazdelor a continuat cu colinda „Steaua pe cer s-a arătat/ Irod prea rău s-a tulburat”, interpretată de eleva Angelica Rusu, dar şi cu programul formaţiei „Bujorul”, al clasei a VIII-a, îndrumaţi de învăţătoarea Elena Nicoară. De coordonarea obiceiului „Căpriţa”, dar şi de programul „Bună seara oameni mari!” al formaţiei din Oprişeni s-a ocupat învăţătoarea Vera Moisiuc. În cea de-a doua parte a spectacolului, şi cea mai aşteptată de copiii frătăuţeni, le-a venit rândul maramureşenilor să îşi etaleze portul tradiţional şi să cânte cum ştiu ei mai frumos. Aceştia au dansat şi au colindat, acompaniaţi de instrumentele tradiţionale: cetera, vioara şi chitara. Spre finalul spectacolului între copii s-au legat numeroase prietenii, iar organizatorii au promis sa mai repete aceasta frumoasă experienţă de colaborare, fie la Frătăuţii Noi, fie în comuna Bogdan Vodă, din Maramureş.

Numărul trei al revistei „Obcina literară”

2010-12-06T14:12:00.003+02:00

La Galeria de Artă din Rădăuţi, lansarea numărului trei al Revistei „Obcina literară” a coincis cu alte două momente cel puţin la fel de importante. Este vorba despre un semnal editorial, dedicat autorilor Mihai Mateiciuc şi Ion Prelipcean, dar şi de cinstirea memoriei unei talentate poetese din Rădăuţi, Narcisa Hulubaş Helen, trecută la cele veşnice, în urmă cu 13 ani.

Întâlnirea de cenaclu a debutat cu prezentarea a două noi cărţi semnate de doctorul rădăuţean Mihai Mateiciuc. După „Jurnal, în metru athonit”, autorul a lansat două volume - „Sihăstrii de lună” şi „Candela muzei”. Subscrise în aceeaşi sferă tematică volumului de debut, cele două „cărticele”, (dacă ne luăm după aspectul lor vizual), sunt create special pentru suflet şi recomandate de autor ca adecvate acestei perioade a anului. Volumele sunt unice atât prin concentrarea ideilor, cât şi prin abordarea unor tehnici puţin populare de scriere a poeziei - poezia într-un vers şi poezia în stil japonez, haiku. Dedicate universului creştin-ortodox, cele două volume au fost caracterizate astfel, de chiar autorul lor: „Mă interesează nu peisajul creativ obişnuit, ci zonele mai puţin bănuite. Caut să surprind esenţe care scapă, în mod obişnuit, ochiului. Poezia este o recreare a lumii şi se citeşte printre rânduri; se caracterizează prin scurtime, conciziune şi precizie estetică” a afirmat Mihai Mateiciuc. După ce a numit cărţile antecedentului vorbitor drept adevărate „bijuterii estetice”, profesorul Vichentie Nicolaiciuc a prezentat un alt titlu în curs de apariţie – „Întâmplări adevărate din anii de prigoană”, a autorului Ion Prelipcean. Despre această carte, Nicolaiciuc a afirmat că reprezintă o încununare a muncii creatoare a autorului, pentru care a devenit aproape o obsesie, „reflectarea fărădelegilor comise de comunişti”, în perioada 1945- 1989. Volumul este structurat în opt capitole şi conţine date referitoare la: ocupaţia sovietică, la prizonieri şi cei deportaţi din sate, la chiaburi şi colectivizare, precum şi o istorie impresionantă despre un ţăran care a salvat evreii de la moarte.

Momentul ce a urmat, şi cel mai emoţionant al întâlnirii l-a constituit evocarea amintirii celei care a fost Narcisa Hulubaş Helen. Tânăra, plecată din viaţă la o vârstă foarte fragedă, a lăsat în urmă două volume de poezii, intitulate „Ultimul vis” şi „În palma nopţii”, dar şi un castan plantat de aceasta în centrul municipiului Rădăuţi. Cel care i-a dedicat două poezii şi a cuvântat despre scurta viaţă a adolescentei a fost Constantin Georgescu. Acesta a arătat că a cunoscut-o pe Narcisa în 1991, pe când acesta făcea parte dintr-o asociaţie ecologistă şi că era îndrăgită de tineri. Potrivit lui Georgescu, stilul poeziilor fetei era asemănător cu cel al lui George Bacovia, întrucât aborda o tematică a dezintegrării, a destinului uman şi a iubirii neîmpărtăşite. Tonul evocărilor a fost continuat de poetul Emil Ianuş, care a recitat în faţa părinţilor prezenţi la „comemorare”, poezia „Floare de narcisă”. Acesta a promis părinţilor că va sponsoriza, alături de colegii de redacţie ai „Obcinei literare”, apariţia într-un singur volum al poeziilor Narcisei Hulubaş Helen. Întâlnirea s-a încheiat cu lectura câtorva poezii ale fetei, rostite de trei eleve ale Şcolii nr. 3 „Mihai Eminescu” din Rădăuţi, Denisa Burlică, Alicia Tunag şi Daniela Sbiera. La manifestare, au mai luat parte profesorul Gheorghe Dolinschi, profesoara Maria Elena Capţan, Dumitru Parasca, precum şi alţi simpatizanţi ai cenaclului „Obcina litearară”.

Vernisaj de pictură, grafică şi desen, în cinstea Zilei Naţionale a României

2010-12-01T09:56:00.011+02:00

Un colectiv format din profesori şi elevi ai Colegiului Tehnic din Rădăuţi s-au gândit să sărbătorească Ziua Naţională a României, prin intermediul unui vernisaj de pictură şi grafică. Profesorul de desen Mihai Ignea, împreună cu Gelu Ţugulea, directorul Colegiului Tehnic din Rădăuţi, alături de elevi, au „pus la cale” decorarea simezelor Galeriei de Artă, cu lucrările celor mai talentaţi tineri din cadrul liceului rădăuţean. S-au remarcat Diana Coneac, printr-o grafică originală, Ştefan Bordei, printr-un stil promiţător şi Alexandru Craiu, prin ineditul ideilor. Vernisajul expoziţiei, care a avut loc marţi, 30 noiembrie nu a fost doar o sărbătoare a colegiului, ci şi o actualizare a semnificaţiilor Zilei Naţionale a României. La vernisaj au participat şi alte cadre didactice ale şcolii, precum profesoarele Ionela Bândiul şi Geta Olaru, dar şi un grup de colegi ai expozanţilor, care au intonat, spre final, imnul României.

Profesorul Mihai Ignea, cel care i-a îndrumat pe copii să expună a subliniat importanţa de a-i face pe aceştia să realizeze realităţile naţionale actuale: „După cum am observat, am început să ne purtăm foarte urât cu patria noastră. În ultimul timp, nici la şcoală nu se mai învaţă patriotismul. Se vorbeşte foarte mult de criza economică, dar criza reală este una morală. Ne-am pierdut credinţele şi idealurile, nu mai avem un ideal colectiv şi încep să cred din ce în ce mai mult că Oswald Spengler avea dreptate când a prevăzut declinul Occidentului, acum câţiva ani. Atât societatea noastră, cât şi cea occidentală s-a desacralizat. Noi nu mai credem în Dumnezeu. Aceasta este cauza pierzaniei noastre. Noi avem un singur dumnezeu, banul şi valorile materiale. În această idee se înscrie şi expoziţia noastră, care are evident o natură spirituală. Copiii şi-au pus sufletul în aceste lucrări, au făcut un gest de dăruire, o jertfă până la urmă, asemenea meşterului Manole”.

Expoziţia de faţă, la care au participat 20 de elevi, cuprinde tablouri executate într-o perioadă de aproximativ doi ani. Majoritatea lucrărilor sunt realizate de câţiva copii talentaţi, remarcaţi de profesorul Ignea. Între aceştia, dascălul îi menţionează pe Ştefan Bordei, care a expus lucrări în ulei, pe Diana Coneac, autoarea unor impresionante portrete grafice, dar şi pe Alexandru Craiu.

În cadrul vernisajului expoziţiei, le-a vorbit copiilor şi profesoara Geta Olaru, care a accentuat importanţa de a descoperi valenţele artistice ale copiilor, de timpuriu. Un cuvânt îndrumător a rostit şi Gelu Ţugulea directorul colegiului, „Mulţumim tinerilor care au făcut un efort pentru a ne delecta ochiul. Catharsis-ul permite un lucru excepţional, ca omul să îşi manifeste explicit propriile valori. Uităm un lucru, nevoia de frumos. Tot ce se vinde, începând cu mâncarea şi continuând cu casele şi cu maşinile noastre, au o încărcătură estetică, manipulatoare uneori. Societatea are nevoie de partea sensibilă. Cei care aveţi chemare, este foarte bine să o urmaţi!” i-a mai îndemnat directorul Ţugulea pe copii.

„Tinerii din Bucovina de altădată”, tema sesiunii de comunicări a Institutului „Bucovina” din Rădăuţi

2010-11-29T09:36:00.009+02:00

Joi, 18 noiembrie 2010 a avut loc deschiderea lucrărilor celei de-a XVIII-a sesiuni anuale de referate şi comunicări ştiinţifice a Institutului „Bucovina” din Rădăuţi, al Academiei Române. Tema conferinţei din acest an a fost „Bucovina în imaginarul individual şi colectiv. Tinerii din Bucovina de altădată şi lumea în care trăiau”. Lucrările sesiunii au fost găzduite de Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” şi de Hotelul Geralds din Rădăuţi. La eveniment au participat profesori la Universitatea „Şefan cel Mare” din Suceava, de la Universitatea din Cernăuţi, cercetători de la Institutul „Bucovina” al Academiei Române, alţi pasionaţi de istoria Bucovinei din judeţ sau din ţară.

Tematica prelegerilor

În deschiderea lucrărilor, joi, 18 noiembrie, profesorul cercetător doctor Vasile Schipor a prezentat proiectul de succes „Rădăcini. Fotografii din Bucovina”, prefaţat de Emilian Drehuţă din Bacău. Pentru a ilustra acest proiect, profesorul Vasile Schipor a prezentat două proiecţii cu fotografii vechi, ce ilustrează ipostaze ale satului bucovinean, „Cernăuţii de altădată”, pe o coloană sonoră de Joseph W. Schmidt şi „Cernăuţii, o fereastră spre trecut”, pe un fundal muzical al Baladei pentru vioară, de Ciprian Porumbescu. A doua temă prezentată invitaţilor de cercetătorul Vasile Schipor a fost rezervată încheierii lucrărilor şi s-a intitulat, „Dimitrie Gălătescu, au autor bucovinean necunoscut şi manuscrisul lucrării sale închinate satului Ostriţa”.

În data de 19 noiembrie, ciclul comunicărilor a debutat cu prezentarea „Mihai Eminescu şi societăţile studenţilor români de la Viena”, a autoarei Alexandrina Cernov, şi a continuat cu prelegerea „Note şi comentarii marginale la o publicaţiune din 1790” a profesorului Ion Cernat, urmată de prezentarea unui text inedit al mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici - „Esortaţiune archipăstorală către tineretul academic-clerical”. Alte cuvântări, care au ilustrat generoasa temă a sesiunii au fost „Tineri pentru tineri, în Bucovina austriacă”, a preotului Dumitru Valenciuc, ”Dimitrie Onciul şi junimea Bucovinei de altădată”, a profesorului doctor Ilie Luceac, dar şi eseul „Nostalgia începuturilor. Copiii şi copilăria în memoriile bucovinenilor”, realizat de lector universitar Harieta Mareci Sobol. Spre finalul sesiunii, cuvântul a ajuns în posesia gazdelor, a cercetătorilor de la Institutul „Bucovina” Rădăuţi al Academiei Române. Cercetătorul ştiinţific Ovidiu Bâtă a expus prelegerea „Monumente austriece din Bucovina secolului al XIX-lea”, iar profesorul doctor Marian Olaru a ilustrat tema „Tineri membri ai societăţii Academice studenţeşti Junimea, din Cernăuţi, 1878-1938”. Lucrarea „Tineri din Bucovina interbelică şi misiunea culturală. Rolul societăţilor studenţeşti” a fost titlul prezentării cercetătoarei ştiinţifice doctor Rodica Iaţencu, de la institutul „Bucovina” din Rădăuţi.

Marian Olaru, directorul Institutului „Bucovina” Rădăuţi, a vorbit despre această conferinţă ca despre un moment de bilanţ, „Noi organizăm aceste sesiuni ca o încununare a activităţii de cercetare de un an de zile a institutului. Împreună cu specialiştii în domeniu, schimbăm păreri, în legătură cu stadiul cercetării în domeniul acesta. Este un moment de bilanţ. Împreună cu cercetătorii de la Cernăuţi sau din afara României, ajungem la un mod de înţelegere a acestei problematici, destul de complexe. Lucrările acestei conferinţe sunt publicate ulterior în Analele Bucovinei. La aceste lucrări au participat reprezentanţi ai Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale care şi-au prezentat fondul arhivistic -câmpul de acţiune al cercetătorilor. Doamna Harieta Mareci Sobol a prezentat un eseu despre reflectarea vârstei tinerilor în memorialistica Bucovinei, subiect care marchează un început de drum în cercetarea istoriei mentalităţilor pe această problemă. Am avut şi pe Petru Glior, de la Universitatea din Cernăuţi, care alături de domnii Cernov şi Ilie Luceac au vorbit despre evenimentele din 1940-1941, despre ocupaţia sovietică din ţinuturile Herţei, potrivit arhivelor cernăuţene. Informaţiile vor fi apreciate în măsura în care aduc ceva nou, în raport cu ce s-a întâmplat până acum în istoriografie” a mai precizat Marian Olaru, directorul Institutului „Bucovina” Rădăuţi.

Dezbaterile pe marginea comunicărilor prezentate au fost urmate de semnalarea unor apariţii editoriale: Numărul 2 (33), anul XVI, al „Analelor Bucovinei”, iulie-decembrie 2010, „Monografia comunei Şaru Dornei” de Gheorghe C. Patza, „Fondul bisericesc ortodox din Bucovina. Probleme controversate” a autorului Dumitru Valenciuc şi „Arboroasa. File din cronica vieţii studenţeşti cernăuţene”, a autorului Pantelimon Socaciu.

Ansamblul „Ciobănaşul” a impresionat publicul din două oraşe franceze

2010-11-29T09:18:00.006+02:00

În perioada 2-10 noiembrie 2010, Ansamblul folcloric „Ciobănaşul”, al Clubului Copiilor şi Elevilor din Rădăuţi a participat la p serie de festivităţi prilejuite de înfrăţirea localităţilor Volovăţ şi Burla, cu localităţile franceze Mortagne sur Sevres şi La Verrie. Cu această ocazie, la manifestările găzduite de localităţile franceze au participat un grup de 14 persoane, dintre care elevi şi cadre didactice de la Clubul Copiilor şi Elevilor din Rădăuţi. Spectacolul a avut ca şi cap de afiş un celebru artist francez, Thierry Garcia, care s-a arătat încântat să "împartă" aceeaşi scenă cu muzicanţii din Rădăuţi.

Copiii rădăuţeni au avut o prestaţie ce a constat în cântece şi dansuri populare bucovinene, dar şi în scene ce au ilustrat tradiţiile şi obiceiurile de iarnă. Din grupul rădăuţean au făcut parte elevi de la Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” şi de la Colegiul Tehnic Rădăuţi, copii ce frecventează cercul ansamblului folcloric de mai mulţi ani. Profesorul Dumitru Pomohaci a mărturisit că toţi membrii ansamblului au fost impresionaţi de frumoasa primire pe care le-au făcut-o gazdele, „Este pentru prima dată, de mulţi ani, când cei care ne-au invitat au plătit toate costurile legate de transport, de cazare şi de masă, pe toată durata turneului. Spectacolele susţinute în Franţa au fost bine apreciate, atât de publicul avizat, reprezentat de comunităţile locale din oraşele La Verrie şi Mortagne sur Sevres, cât şi de cei 150 de elevi ai şcolilor din cele două localităţi” a precizat coordonatorul ansamblului rădăuţean „Ciobănaşul”.

Acesta a mai relatat că momentele artistice susţinute de rădăuţeni au fost răsplătite cu aplauze şi cu un maxim de atenţie. Ansamblul bucovinenilor a avut meritul de a atrage atenţia cunoscutului artist francez de divertisment, Thierry Garcia, prezent în spectacol. Acesta a precizat că a fost încântat să se afle pe aceeaşi scenă cu talentaţii artişti populari din Rădăuţi. Ca urmare a amintirii frumoase pe care au lăsat-o rădăţenii, gazdele au reînnoit invitaţia de a participa la un eveniment aniversar, care va avea loc în anul 2012. Un alt aspect important al spectacolelor susţinute de rădăuţeni a fost şi cel caritabil. Fondurile care au fost colectate cu această ocazie urmează a fi folosite pentru Asociaţia de înfrăţire a localităţilor Volovăţ-Burla şi Mortagne sur Sevres-La Verrie, în vederea dotării dispensarului uman ce deserveşte cele două localităţi sucevene.

Rădăuţeni pe cel mai înalt munte din Bulgaria, de 2925 de metri

2010-11-09T16:48:00.026+02:00

După vârful Elbrus (5633 m) din Caucaz şi Mont Blanc (4808 m) din Alpi, o echipă de alpinişti constituită la Rădăuţi s-a gândit sa cucerească, anul acesta un vârf accesibil, dar la fel de important ca şi cele precedente. În perioada 10-13 septembrei 2010, rădăuţenii au reuşit să atingă cel mai înalt vârf din Balcani, vârful Musala, de 2925 metri. Echipa, coordonată de Vasile Bouaru i-a avut în componenţă şi pe câţiva foşti elevi ai Colegiului Tehnic din Rădăuţi: Ciprian Bârsan şi soţia acestuia, Otilia, Cristi Schipor (în prezent student la Cluj în anul III la Automatizări şi Calculatoare,), Costică Martinescu (un fost elev al lui Vasile Bouaru).

Pregătirea pentru urcuş

Echipajul a escaladat, în aceeaşi formulă, diverse trasee montane, de dificultăţi variate. De această dată, s-au antrenat îndelung, ştiind că obiectivul urmărit nu este chiar aşa de uşor de cucerit. În acest sens, cei cinci au parcurs, trasee dificile din Obcina Mare, până înainte de ziua plecării. Au plecat din Bucureşti cu o maşină spre staţiunea Borovets, aflată la poalele parcului naţional Rila din Bulgaria. După şapte ore de la plecarea din Bucureşti, rădăuţenii au ajuns, spre dimineaţă, în staţiune, pe o ceaţă foarte deasă şi au campat într-o parcare. După ce s-au informat despre configuraţia muntelui şi despre căile de acces spre vârf, aceştia au urcat muntele cu telegondola de la înălţimea de 1315 metri, altitudinea staţiunii Borovets, până la 2369 de metri, cât se înregistrau la capătul de sus al telegondolei. În vale, vremea era foarte închisă, burniţa şi timpul nu îndemna foarte mult la urcat. Dar înainte de a ajunge la destinaţie, telegondola a străpuns stratul de nori şi echipajul nostru a ieşit deasupra norilor, de unde au început cerul senin şi priveliştile de vis. Dupa debarcare, cu toţii au urmat drumul pe o curbă de nivel, până la cabana Musala, aflată în construcţie, şi situată la altitudinea de aproape 2400 de metri, pe malul unui splendid lac alpin.

Drapelul Colegiului Tehnic Rădăuţi, arborat pe vârful Musala

Ajunşi pe malul lacului alpin, cei cinci temerari rădăuţeni şi-au lăsat rucsacii şi au început urcuşul spre vârf. Ciprian şi soţia acestuia au ocolit lacul din faţa cabanei şi au urcat pe după un pinten stâncos, iar Vasile Bouaru a urcat cu restul echipei, din apropierea cabanei, pe altă parte a aceluiaşi pinten. Deasupra acestuia, echipajul s-a regrupat, în vecinătatea altui lac glaciar, de un albastru superb. Poteca urca printr-un grohotiş, dar era bine marcată şi întreţinută. Membrii echipajului nu s-au putut abţine de la comtemplarea peisajului şi de la fotografii. Încet-încet, au ajuns la refugiul Everest, aflat la altitudinea de 2709 de metri. Aici vremea s-a schimbat brusc şi a început o ploaie rece. Peisajul a rămas la fel de spectaculos. Ca şi cum ar trăi din nou entuziasmul cuceririi vârfului, Vasile Bouaru, şeful echipajului a notat, “Suntem deja mai sus decât în România iar vârful Musala se vede impunător în faţa noastră. În spatele refugiului - încă un minunat lac glaciar! Începem urcuşul încet, pe o pantă la început mai linar, dar apoi

foarte abruptă, care ne obligă la popasuri mai dese. Poteca este bine marcată şi, pe alocuri traversează porţiuni mai expuse, dar le trecem cu uşurinţă. Încă puţin şi ajungem în vârf, la 2925 de metri. Peisajul este copleşitor, vremea începe să ţină din nou cu noi, deşi bate vântul. Facem pozele de rigoare pe vârf arborând drapelul României precum şi cel al Colegiului Tehnic Rădăuţi” a mărturisit la întoarcerea acasă, Vasile Bouaru.

Momâia românească, lăsată amintire turiştilor

Ajunşi în vârf, cu respiraţia tăiată de frumuseţea naturii, echipajul plecat din Rădăuţi a continuat explorarea împrejurimilor. În vecinatatea vârfului se afla o staţie meteo permanentă. Ceva mai jos de aceasta, în partea opusă muntelui faţă de locul pe unde au urcat, se afla un loc unde, prin tradiţie, cei care ajung acolo trebuie să construiască o momâie (o mică movilă) din piatră. Foştii elevi de la Colegiul Tehnic, împreună cu fostul lor dascăl s-au conformat şi au realizat o momâie… românească. La puţin timp după aceea, cum timpul era destul de inaintat, alpiniştii au început să coboare, parcurgând traseul în sens invers. Au ajuns odată cu lăsatul întunericului în vale. Şi-au aşezat cortul pe malul lacului şi după un ceai cald s-au bucurat de un somn binemeritat.

Surprizele excursiei nu luau sfârşit aici – în timpul nopţii, cei cinci alpinişti au fost treziţi de o lapoviţă puternică, însă fără capacitatea de a le afecta în vreun fel corturile bine ancorate. A doua zi dimineaţă, echipajul a admirat pentru ultima dată norii, care se ridicau cu repeziciune dinspre vale. Şi-au luat ramas bun de la Musala şi au început coborârea spre staţia de unde au luat telegondola. Prezenţa ceţei ca şi până atunci, a făcut ca apariţia unei telegondole din vale să fie foarte spectaculoasă. Cu un mic regret în suflet, excursioniştii au început să coboare, bucurosi că au reuşit să urce pe cel mai înalt vârf al acestui important lanţ muntos european. Au ajuns la maşină şi, după o mică verificare a bagajelor, au pornit spre România.

Impresii şi planuri de viitor

În urma experienţei avute, pasionaţii muntelui au ţinut să facă unele remarci, legate de experienţa vârfului escaladat. Vasile Bouaru a precizat, „A fost o tură frumoasă şi putem face câteva observaţii. Deşi este mai înalt decât Moldoveanu, (cel mai înalt vârf de la noi din ţară), Musala este un vârf accesibil. Totuşi trebuie antrenament şi echipament special, pentru a urca vârful în bune condiţii. Este important să avem suficient timp pentru a coborî din creastă, pentru că la acea altitudine vremea se poate schimba în câteva minute” a mai spus şeful echipajului. Acesta a confirmat faptul că succesul cuceririi unui obiectiv important, este un stimulent pentru excursiile întreprinse pe viitor, „Pentru viitor, ne gândim şi la alte vârfuri importante ale unor lanţuri muntoase din Europa. Cel mai posibil, vom merge în Tatra pentru a urca cel mai înalt vârf din Munţii Carpaţi, Gerlahovka de 2655 de metri. Aş vrea să mulţumesc tuturor celor care ne-au spijinit pentru a urca acest vârf, echipei împreună cu care am reuşit să ducem la bun sfârşit proiectul şi familiei, pentru înţelegere” a completat Vasile Bouaru.

Expoziţie de familie, cu aer nobil

2010-10-12T15:37:00.018+03:00

O expoziţie deosebită, care mijloceşte dialogul unor lucrări realizate de trei generaţii de artişti din familia profesoarei de desen Bogdana Raşcu. Este vorba despre lucrările de grafică ale autoarei, realizate în ulei pe carton, dar şi de lucrări mai realiste, realizate de tatăl acesteia, pe nume Gelu Raşcu, plecat din viaţă la vârsta de 29 de ani. Dincolo de aerul de vechime – unele compoziţii sunt realizate în perioada 1943-1945 – din grafica în acuarelă şi din schiţe răzbate melancolia. De asemenea, pe simeze se mai găsesc şi lucrări ale stră-străbunicului Bogdanei Raşcu, Mihai George Raşcu, care picta pe la 1800.

Prin această expoziţie, Bogdana Raşcu a materializat ceea ce aceasta numeşte "o datorie de onoare", după cum afirmă, „Este o expoziţie importantă nu numai pentru mine ci şi pentru oraş. Este un moment unic pentru mine, care nu am mai avut niciodată expoziţie la Galeriile de artă, dar şi pentru că tata nu a apucat să expună. Nici nu l-am cunoscut. Lucrările au fost salvate şi înrămate într-un mod extraordinar, pe sticlă. Din păcate, cele mai frumoase dintre ele şi portretul lui în ulei nu le mai am. A fost un om extraordinar de bun şi de talentat şi care, am înţeles că m-a iubit foarte mult. Ce am, am încercat să expun ca pe o datorie de onoare, să vadă lumea cum se picta înainte vreme” a relatat, emoţionată, profesoara.

Reuniunea lucrărilor de familie a fost un prilej pentru Bogdana Raşcu de a-şi aminti şi de unele episoade din istoria personală: „Mă străduiesc să supravieţuiesc în acest domeniu, pentru că arta, muzica este viaţa mea şi o am în sânge. Bunicul meu a fost pianist şi în asta am trăit până la o vârstă foarte mică. După tata, a murit şi bunicul, mama s-a recăsătorit şi ne-am mutat la Bucureşti. Şi de acolo am început o viaţă foarte dificilă. Iată-mă la Rădăuţi la pensie, fără nici o rubedenie” a mai mărturisit aceasta.

Prietenii şi câţiva apropiaţi, care au venit la vernisaj, i-au arătat Bogdanei Raşcu faptul că îi sunt alături în acest moment de suflet. Despre expoziţie, Angela Man, directoarea Bibliotecii „Tudor Flondor” a afirmat, „O cunosc pe doamna profesoară demult. Îmi pare rău că abia acum aţi ieşit la suprafaţă cu această expoziţie. Nu ştiu unde încep lucrările tatălui şi unde ale Dumneavoastră, dar expoziţia are o patină arhaică, din care răzbate o lumină umană, a cărei trăsătură dominantă este nobleţea” a spus Angela Man.

Bogdana Raşcu este apreciată în oraşul Rădăuţi pentru faptul că a îndrumat, de-a lungul timpului, diverşi copii talentaţi să îmbrăţişeze o carieră în domeniul artelor plastice. Între elevele profesoarei se numără Ioana Palamar şi Ioana Ducra, care au participat împreună la un vernisaj organizat la Rădăuţi în luna august 2010.

Jurnal în metru athonit

2010-10-04T18:20:00.008+03:00

La finele lunii septembrie, a fost lansată la Rădăuţi cartea „Jurnal în metru athonit” a doctorului rădăuţean Mihai Mateiciuc, membru al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România. Cartea a apărut anul acesta la Editura „Little Lamb” din Suceava. Jurnalul ilustrează într-o ţesătură de filozofie şi poezie o călătorie în fantezie la Muntele Athos. Autorul a înfăţişat în cuvinte obişnuite, gânduri dintre cele mai înălţătoare referitoarea la drumul iniţiatic spre sfinţenie. Despre această carte, s-a afirmat că se adresează celor iniţiaţi duhovniceşte, dar şi că provine de la un exersat în poezia de tip haiku. Mihai Mateiciuc a îmbrăţişat această poezie cu structură fixă şi a scris „Stanţe pentru vârste duhovniceşti”. Autorul a mai cochetat cu literatura, publicând între anii 1983 şi 1984 diverse creaţii, la Editura „Ion Creangă”, în două antologii. Pe autorul Mihai Mateiciuc îl recomandă domeniului spiritual şi experienţa petrecută ca şi consilier mirenesc al Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor. Autorul însuşi afirmă despre cartea de faţă, „Jurnal în metru athonit”, că trebuie citită şi recitită, deoarece adevărul reiese în urma unui mecanism sufletesc extrem de labirintic. Iniţial, acesta a gândit cartea ca pe o dedicaţie compensatorie făcută femeilor, întrucât pe Muntele Athos nu sunt primiţi decât bărbaţii. Mihai Mateiciuc promite să lanseze în această toamnă, la Rădăuţi şi o carte de poezii de tip haiku.

Clişeu sezonier

2010-09-23T11:16:00.003+03:00

Reţeta mea de toamnă tihnită este… să stai pe o bancă, într-un parc însorit, plin de frunze foşnitoare. Cu ochii pe o carte anume, care îţi provoacă sentimentul plăcut al lecturii care are răbdare. Scrisul să fie consistent şi, din când în când, să-ţi provoace un zâmbet complice, de înţelegere a lucrurilor. Abandonat cărţii, prin câmpul tău vizual să se perinde, paşii grăbiţi ai trecătorilor acelei alei, fără nume. Nu te-ai retras mai departe de murmurul oraşului, pentru că poţi face abstracţie de el. Îţi place acest exerciţiu de izolare, când te hrănesc atât de bine cuvintele altora, scrise parcă cu sufletul, iar nu cu mâna… Te simţi norocos că ziua te-a binecuvântat cu un moment de care dispui după bunul tău plac. Pentru o clipă, starea ta de fericire e amestecată cu un soi ciudat de vinovăţie, dar nu… Sentimentul acesta de confort – cu picioarele vârâte sub frunze şi cu ochii între idei – se adânceşte, pe măsură ce paşii trecătorilor aleargă şi aleargă tot mai accelerat… spre niciunde. Te agăţi de o frază frumos concepută şi o citeşti chiar de două ori, fără să observi că, mai sus de cartea pe care o ţii în mână, doi paşi nesăvârşiţi încă, îţi aşteaptă privirea. O pereche pantofi s-a încăpăţânat să stea acolo, în planul secundar al privirii tale. Aştepţi să îşi împletească mersul mai departe, ca şi ceilalţi paşi anonimi dinaintea lor, care nu au atentat cu nimic la recluziunea ta. Un pic încruntat îţi ridici privirea de pe carte, tot mai sus şi… zâmbetul îţi revine la loc.

Gânduri pentru o lume mai bună...

2010-09-13T19:36:00.045+03:00

„Dacă umbra după noi va rămâne dreaptă, ce contează că ne trage pământul şi ne cocoşează de ajungem să ne sprijinim în baston? De fapt, nu ştiu dacă ne trage pământul sau ne apasă cerul”.

„Orice catedrală este o dantelă, pe verticală. (…) O dantelă e delicată chiar dacă e din piatră rece. Trebuie să te uiţi şi tu la ea cu delicateţe. Probabil din cauza asta păşim încet şi uşor într-o catedrală. Ca nu cumva dantela asta fragilă să se destrame. Ar cădea ca o plasă peste noi şi am rămâne acolo, bieţi păcătoşi, prinşi în dantela cerului căzută peste noi. Ca peştii în năvod. În schimb, ar rămâne în picioare ecoul tuturor rugăciunilor pe care sutele de mii de oameni le-au înălţat spre Dumnezeu”.

"Clopotele urăsc singurătatea".

"Dacă ţii o cruce în mână şi te uiţi prin ea la cer, universul se împarte în patru".

"Frica îi aduce pe toţi la esenţă".

"Ce odihnitor ar fi să ne despărţim, din când în când, de noi".

"Paradoxal, şi frumosul doare, în cantitate excesivă".

„Ce minune că cerul există nesfârşit şi opac. Ce speranţă ne poate da chiar în noapte un petic de beznă. Ce şansă să te pierzi şi să te uiţi. Ce respiraţie de infinit”.

„Dacă aş fi pe lună, aş avea nostalgia Pământului, dar sunt pe Pământ şi am nostalgia cerului”.

„Nu putem trăi fără Dumnezeu. Cea mai mare pierdere pe care e pe cale s-o aibă omenirea este să se rătăcească de Dumnezeu, adică de sine. Dumnezeu este o experienţă absolut personală, ca naşterea şi moartea. Mă tot întreb ce s-ar întâmpla dacă, la o oră fixată, omenirea şi-ar îndrepta privirile spre cer şi ar spune într-un glas: Vino.”

„Câteodată îmi vine să cuprind tot globul ăsta albastru, ce se numeşte Pământ, şi să-l strâng cu drag la piept. Parcă simt că ar avea nevoie de ajutor. Ar avea nevoie de cineva să-i spună că totul o să fie bine”.

„Cum să te simţi zdrobit de o verticală? Numai orizontala te poate zdrobi. Pe verticală te poţi căţăra, pe orizontală doar te târâi”.

„Dacă ai nevoie de gânduri bune, nu trebuie decât să ai o plasă de prins fluturi şi să stai cu ea ridicată spre cer. Trebuie să închizi ochii şi să-l rogi pe îngerul tău păzitor să-şi cheme prietenii. Ai să simţi plasa plină de gânduri bune. Nu căuta să le vezi. Nu poţi, întâi trebuie iubite şi hrănite”.

"Când ajuţi pe cineva, timpul trece altfel. Ai un scop şi uiţi că şi tu eşti pe aceeaşi punte ruptă de vas".

"Cum nu am altă şansă decât să sper, sper că vom regăsi şi adevărul lucrurilor care ard".

(Citatele aparţin Oanei Pellea şi sunt "împrumutate" din Jurnalul ei, apărut în anul 2009)

Rădăuţi. „Ochiul de păun”, ediţia a XXVIII-a

2010-08-30T09:51:00.021+03:00

În perioada 27-29 august, municipiul Rădăuţi a găzduit Târgul Olarilor şi Meşterilor populari “Ochiul de păun”, ediţia a 28-a. Trecând cu vederea o serie de imperfecţiuni organizatorice (unele dintre ele imprevizibile), manifestarea încă mai păstrează ceva autentic şi justificator – tradiţia. Din amalgamul de reacţii provocate de exponate, am identificat câteva esenţe româneşti, ieşite sau nu din sfera olăritului : alb-albastrul de Corund, broderiile de Bistriţa, vasele de Craiova, verde-galbenul de Kuty, măştile tradiţionale de anul nou (înscrise sub generoasa etichetă „Parlamentul României”), piesele de port bucovinean, lingurile cioplite de Suceava, ouăle cu mărgele sau pictate, de Brodina şi Rădăuţi, salbele şi opincile maramureşene. Toate acestea ar putea fi valorificate, fără riscuri, într-un logo naţional, cu semnătura „de la mama lor”. Personal, m-au încântat şi iile brodate, cerceii din mărgele şi ceramică, graficianul de portrete ad-hoc, arsenalul de jucării din lemn şi suflătorile pictate. Restul distincţiilor vă invit să le faceţi voi, din câteva cadre fotografice.

Târgul a durat trei zile şi a încadrat în mod fericit, un parteneriat între câţiva meşteri populari bucovineni şi o serie de patroni de pensiuni, „angajaţi” să le promoveze creaţiile. Proiectul este derulat de Centrul Cultural „Bucovina” din Suceava şi Administraţia Fondului Cultural Naţional.

„Frânturi din suflet”

2010-08-26T15:29:00.009+03:00

Sâmbătă, 28 august, de la orele 17.00, la Galeria de Artă din Rădăuţi va avea loc vernisajul unei expoziţii de pictură, grafică şi fotografie, ce reuneşte lucrări semnate de Ioana Ducra şi Ioana Palamar. Cele două rădăuţence sunt studente în anul III la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, iar expoziţia de faţă este „rodul” muncii lor din ultimii ani. Dacă tinerele au primit educaţie artistică similară şi poartă chiar acelaşi prenume, ceea ce le diferenţiază este tematica lucrărilor, dar şi „viitorul” pe care îl preconizează fiecare, pasiunii lor. În timp ce Ioana Palamar vrea să îmbrăţişeze “meseria” de pictor, Ioana Ducra doreşte să se dedice fotografiei şi să picteze mai mult în timpul liber.

Visul unei pictoriţe

Tânăra pictoriţă rădăuţeancă Ioana Palamar a dorit să expună la Galeria de artă peisaje după natură, reproduceri, câteva autoportrete şi o colecţie de… ochi. Lucrările sale sunt realizate în cărbune, ca o etapă pregătitoare picturii, dar şi în culori. În prezent, aceasta studiază pictura de şevalet la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, unde este studentă în anul III. A absolvit Colegiul Tehnic din Rădăuţi şi a fost remarcată de profesorul de desen Mihai Ignea, care a încurajat-o să aleagă o carieră artistică. Alţi îndrumători, căreia fata le recunoaşte meritele sunt profesorul Gheorghe Coroamă şi profesoara de desen Bogdana Raşcu. Ioana Palamar a avut bucuria de a-şi expune lucrările la Iaşi, ca participantă a mai multor expoziţii de grup, sau în tandem cu câte o colegă de facultate. Tânăra doreşte să devină o pictoriţă veritabilă, după cum însăşi afirmă. Unul dintre visele artistei este să se remarce prin lucrările sale şi să le poată vinde în străinătate. Până la împlinirea frumosului vis, Ioana Palamar urmează şi un profil pedagogic, în cadrul facultăţii pe care o urmează.

Pasionată de fotografie

Ioanei Ducra îi pare rău că nu a expus mai demult lucrările prezente în această expoziţie. Majoritatea tablourilor pe care le arată publicului sunt pictate în perioada în care era eleva Liceului de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava, sub îndrumarea profesoarei Angela Pitariu Bolnavu. Alături de picturile Ioanei Ducra, pe simeze se găsesc şi lucrări mai noi, realizate în timpul facultăţii, dar şi un studiu de lumină, în tehnica fotografiei.
După cum mărturiseşte aceasta, expoziţia este, pentru Ioana Ducra un eveniment de demarcaţie a activităţilor sale, „Prin expoziţia aceasta aş vrea să închei o etapă. Voi mai picta, dar ca şi hobby. Pe viitor doresc să mă axez pe fotografie, pe prelucrarea imaginilor pe calculator, pe publicitate” a mărturisit aceasta.
În prezent, Ioana Ducra urmează secţia Foto-Video, a Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, unde este studentă în ultimul an. A mai participat la expoziţii de grup şi în timpul facultăţii şi mărturiseşte că pictura este o preocupare pe care nu o va părăsi niciodată, deoarece este „dragostea ei dintâi”. La fel ca şi colega sa, Ioana Ducra are un vis legat de cariera pe care o urmează, acela de a fi scenograf la Opera Română din Bucureşti.
Formula în care expun cele două colege este una aproape omagială, întrucât ambele fete se declară iubitoare ale frumoaselor meleaguri bucovinene. Peste ani, cele două „Ioane” îşi doresc să expună împreună, cu ocazia unei sperate maturităţi artistice, dar şi ca o „întoarcere la rădăcini”.

P.S. În apropierea sărbătorii legate de Sf. Ioan Botezătorul le urez celor două artiste un sincer "La Mulţi Ani", cu vise împlinite!

Matei Vişniec, cu gânduri pentru acasă, în luna august

2010-08-19T09:33:00.027+03:00

„Aşa revine romanul în viaţa mea, ca o cometă, cum se întâmplă şi cu poezia”

Potrivit unei tradiţii personale, de a-şi "cerceta" rădăcinile, dramaturgul, jurnalistul şi, mai nou, romancierul Matei Vişniec s-a aflat, săptămâna trecută, timp de câteva zile la Rădăuţi. Reîntors în oraşul natal, scriitorul a acceptat să-şi pună pe tapet, gândurile în materie de creaţie literară. În foişorul casei părinteşti, cu livadă de meri şi cu pisici, acesta a vorbit despre ultimele sale cărţi publicate, despre pasiunea sa actuală faţă de roman – ca gen literar, dar şi despre criza mentală a omului contemporan. Deşi nu a stat decât pentru a-şi "încărca bateriile", Matei Vişniec a promis că va reveni până la sfârşitul acestui an în România, pentru a-şi lansa ultimul roman, intitulat „Domnul K eliberat”. Despre toate aceste idei, aflaţi pe larg, într-un interviu acordat „Săptămânalului de Rădăuţi”.

Reporter: Aţi păstrat obiceiul de a vă întoarce în fiecare vară în oraşul natal…

Matei Vişniec: Când vii în oraşul natal nici nu te întorci, de fapt trăieşti aici tot timpul. Eu am casa părinţilor mei, care este şi casa mea, aici la Rădăuţi, biblioteca mea din adolescenţă, manuscrise, amintiri, tablouri. Practic la Rădăuţi vin acasă. Acum mi se întâmplă să vin mai rar, vin o dată, de două ori, de trei ori pe an, dat fiind că activitatea mea esenţială se desfăşoară la Paris, unde trăiesc din 1987, şi unde lucrez la Radio France International, ca ziarist. Acest pelerinaj pe care îl fac, în general, în luna august, la Rădăuţi este esenţial pentru mine, pentru că vin să-mi reîncarc bateriile afective şi emoţionale, vin să-mi reîncarc sufletul cu ceea ce iubesc eu în zona aceasta, în Bucovina şi pe strada Oltea Doamna din Rădăuţi, unde îmi instalez cartierul de vară – o masă şi trei scaune şi unde îmi place să citesc, să mă uit la oameni, la mere, la cum cresc zarzavaturile în curte şi să mă joc cu pisicii. Vin în Rădăuţi cu bucuria omului care se întoarce în locul unde s-a născut şi de unde îşi extrage energiile.

R: Nu aţi mai avut timp sau nu aţi vrut să vă mai întâlniţi în mod public cu prietenii Dumneavoastră de acasă?

M.V.: Vin când stau mai mult, când anunţ, când se poate organiza ceva. Vin cu plăcere la toamnă, când îmi apare un nou roman, la Editura Cartea Românească şi care se cheamă „Domnul K eliberat”, deci prefer să vin cu o carte nouă şi pe care să o lansez şi să organizez întâlniri de genul acesta, când sunt elevii la şcoală şi când pot veni ei. Dacă e să organizez o întâlnire specială cu publicul, apoi publicul meu preferenţial sunt elevii. Ei se aleg cu lucrurile cele mai importante, dintr-o întâlnire cu mine. Perioada cea mai propice este cea când începe şcoala. Este şi perioada când voi veni să-mi lansez o carte de articole care a apărut la Polirom şi care se numeşte „Cronica ideilor tulburătoare” şi unde mi-am adunat câteva dintre cele mai bune articole pe care le-am scris eu în presa românească, în ultimii şase-şapte ani. Cartea a apărut la începutul acestui an şi este o carte mai deosebită, pentru că eu sunt cunoscut în România ca dramaturg şi poet, dar de 20 de ani eu fac şi jurnalism. Am avut o intensă carieră de jurnalist, am lucrat la BBC în ’88-89, după aceea am început să lucrez la Radio France International. Sunt un om de presă impregnat de actualitatea politică, culturală, de mizeria lumii, pentru că astăzi informaţia nu este altceva decât un reflex al ororilor care se întâmplă pe planetă. Eu sunt un jurnalist de radio, dar am scris şi articole în România. La un moment dat, mi-am spus că trebuie să las publicat un eşantion şi din principalele articole pe care le-am scris. Nu sunt articole politice, cât articole de observare a complexităţii lumii în care trăim, de opinie şi de identificare ale unor mari paradoxuri politice, culturale, situaţionale, sociologice. Trăim într-o lume în care orizontul nu mai este aşa de clar, speranţele nu mai sunt aşa de limpezi. Lumea a respirat uşurată acum 20 de ani, când a scăpat de comunism, dar au apărut alte pericole. Despre toate aceste lucruri, din când în când, scriu în presa românească, în „România liberă” şi în „Jurnalul de duminică”.

R: De ce consideraţi că e important ca această carte să ajungă la publicul românesc?

M. V.: Cred că e important s-o citească tinerii, pentru că sunt articole scurte, care captează câte o problematică, câte o idee tulburătoare. De ce câteodată ne tulbură câte o informaţie simplă, de pildă „dispar delfinii de apă dulce din China”. Ei bine, faptul că dispar delfinii de apă dulce este o metaforă a unei enorme atrocităţi pe care omul o comite pe pământ. În fiecare zi dispar specii de plante şi de animale. Omul are un comportament iraţional în raport cu natura. Industrializarea excesivă a planetei şi mondializarea lasă urme teribile în peisajul înconjurător. Toată această bunăstare pe care crede omul că şi-o construieşte se soldează cu un preţ teribil, pe care, culmea, îl vor plăti copiii noştri. Sunt situaţii pe care le analizezi din când în când, tocmai pentru a-i îndemna pe oameni să reflecteze la ceea ce fac şi pentru tinerii care mă citesc, trebuie să le sugerez că ar trebui să aibă deja câteva reflexe ecologice. Să nu mai arunce omul oriunde, orice. Tinerii trebuie să se gândească că problemele pe care le trăim astăzi, pe pământ, vor trebui rezolvate de copii noştri, peste 15-20-30 de ani.

R: Vă rog să vă referiţi la romanul pe care doriţi să îl lansaţi în toamnă.

M.V.: Voi reveni cu un roman pe care l-am scris cu foarte multă vreme în urmă şi pe care l-am ţinut în sertarele mele. Uneori mi se întâmplă să păstrez câte o piesă, câte un roman câţiva ani şi să-i verific în felul acesta soliditatea. Când eram foarte tânăr mă grăbeam şi, cum scriam o poezie, vroiam şi s-o public. Acum - în acest moment am 54 de ani - nu mai am aceeaşi grabă. Mi se pare că este important ca o piesă să aştepte o vreme, revin la ea, o evaluez şi dacă simt că a rezistat şase luni, sau stă de doi ani în sertarele mele, atunci o lansez pe piaţă. Romanul pe care îl voi publica l-am scris chiar în momentul în care am ajuns în Franţa, în ’88-’89, după aceea l-am păstrat foarte mult în sertare şi am revenit la el, iată îl public după 20 de ani. Am scris primul roman în 1982. L-am publicat după căderea comunismului, în 1993-’94. Mai repede s-a aruncat în braţele cititorilor ultimul meu roman publicat anul trecut, „Sindromul de panică în oraşul luminilor”, pe care l-am scris chiar cu doi ani în urmă. Mă interesează mult romanul. După ce am scris timp de 30 de ani teatru cu furie – cred că am vreo 40-50 de piese scrise, am aşa, o tendinţă de a mă reîntoarce la proză. În total sunt trei romane în româneşte şi un roman în franceză, pe care l-am terminat anul acesta.
Genurile literare au o anumită atracţie. Sunt ca nişte comete ce pleacă şi revin în viaţa unui scriitor. Aşa revine romanul în viaţa mea, ca o cometă, cum se întâmplă şi cu poezia. Din când în când scriu şi poezie în româneşte. Nu mă pot desprinde de nici un gen literar, deşi marile mele reuşite sunt, totuşi, în teatru.

R: Consideraţi că romanul este un gen al maturităţii scriitoriceşti?

M. V.: Există oameni care au scris roman la 19 ani, la 22-23 de ani şi au devenit celebri. Fiecare autor are raportul său personal cu un gen literar şi cu romanul. Romanul captează altfel decât poezia, decât proza, decât eseul, decât nuvela. Într-un roman ai un alt raport şi cu personajele, puterea ta ca autor creşte, devine aproape nemăsurată. Te simţi aproape Dumnezeu cu personajele tale, pe care le poţi în orice moment distruge, schimba. În acelaşi timp, un roman are viaţa sa personală. Mi se întâmplă câteodată să scriu şi să descopăr că un personaj pe care eu l-am imaginat secundar, se zbate şi vrea să ocupe mai mult loc în roman şi devine personaj principal. Textul este întotdeauna ceva viu şi merită să îi asculţi logica interioară şi energiile. Toate acestea se întâmplă deseori când scrii roman. Romanul presupune şi o altă disciplină şi capacitatea de a sta pe scaun cu oasele lipite de scaun şi cu spatele aplecat asupra maşinii de scris, deci şi o anumită rezistenţă fizică şi o continuitate. Cine scrie poezie, poate să scrie oriunde, pe cal, pe măgar, în căruţă, în maşină, în casă, înainte de a adormi. Romanul presupune alt tip de concentrare. Iată multiple motive pentru care, din când în când, ne interesează romanul. Romanul înseamnă, în acelaşi timp şi construcţie. Atunci când nu construieşti, materia pe care o emiţi se cere pusă în pagină, dispusă în spaţiu. Este o întreagă arhitectură romanul. E un exerciţiu extraordinar de interesant pentru cineva care se consideră un autor complet.

R: În ultimul roman, aţi ales o metaforă interesantă pentru cărţile pe care nu le citeşte nimeni şi din care dispăreau literele…

M. V.: Acest roman, „Sindromul de panică în oraşul luminilor” este un roman despre scris, despre ce înseamnă astăzi invazia de cărţi, despre ce înseamnă să trăieşti astăzi inundat de cărţi, despre ce înseamnă să scrii cărţi care mor aproape în clipa în care l-ai scris. Suntem într-o situaţie de inflaţie – apar mii şi mii de cărţi în fiecare an. Cum să te descurci printre ele? Omul se află în faţa cărţilor ca în faţa unui labirint. Cu ce criterii, tinerii de astăzi îşi aleg o carte? Bineînţeles şcoala îşi are lista ei de propuneri. Un tânăr căruia îi place să citească, trebuie să şi descopere. Despre toate aceste lucruri vă vorbesc, dar şi despre uşurinţa cu care un om poate deveni personaj. Depinde de întâlnirea dintre acest om obişnuit şi un narator potenţial care îl preia şi îl transformă în personaj. Eu însumi sunt personaj în acest roman pe care l-am invocat, dar sunt şi personaje reale care figurează acolo – oameni pe care i-am întâlnit, după cum există şi personaje pe care le-am inventat.

R: De ce vă plac atât de mult tinerii?

M. V.: Eu nu pot să mă despart de propria mea copilărie şi de propria mea adolescenţă. Îmi amintesc că de la 14 ani, când am debutat în presa literară românească, eu ştiam ce vreau să devin. Vroiam să devin scriitor. La 17 ani aveam deja poeme publicate în presa literară centrală, scriam proză, scriam teatru. Credeam, la 18 ani, că posed răspunsuri la multe dintre problemele lumii. Acum, la bătrâneţe, am mai puţine răspunsuri decât aveam în tinereţe. Am mai multe îndoieli acum, decât atunci. Mi se pare interesant să li se dea credit şi atenţie tinerilor. Ei vin cu o energie extraordinară, mai ales că în epoca noastră, ei vin cu şi mai mult acces la informaţie. Nu pot să uit de epoca în care eram într-o etapă a visului şi mă consideram plin de energie, aveam forţă. Atunci când scriu mă gândesc că este bine ca tinerii să aibă revelaţii la timp. Să citească eventual cărţile esenţiale la timp. Dostoievski trebuie citit până la 20 de ani, un autor precum Hemingway trebuie citit la 18-19 ani, o carte precum „Portretul lui Dorian Gray”, de Oscar Wilde, trebuie citit la 17-18 ani. Aproape nu-ţi mai foloseşte dacă dai de ea târziu. Cărţile esenţiale trebuie citite atunci când ele te formează. Kafka poate fi citit pe la 16-17 ani. Este important ca tinerii să poată avea acces la acest univers. Teatrul lui Eugen Ionescu şi al lui Samuel Beckett trebuie citit între 17 şi 19 ani. M-aş bucura, într-o zi, să aud că un tânăr a dat de romanul meu la 18 ani şi i-a transformat viaţa sau l-a ajutat să-şi pună întrebări sau să-şi găsească răspunsuri esenţiale.

R.: Cărţile dumneavoastră râvnesc la statutul privilegiat de cărţi formatoare?

M. V.: Este important ca perioada de formare să nu fie şi o perioadă de deformare. În zilele noastre avem în acelaşi timp informaţia şi cărţile necesare pentru a-i forma pe tineri, dar avem şi multă umplutură, avem televiziunea, avem atâta informaţie kitsch, care pot deforma tinerii. Avem internetul care are şi el lucruri bune şi lucruri rele. Avem această presiune asupra tinerilor pe care o exercită imaginea, moda, serialele de televiziune care sunt de o stupiditate incredibilă. Există multe mijloace de deformare a spiritului tânăr. Şcoala ar trebui să-şi asume misiunea de a-l ajuta pe tânăr să se descurce în hăţişul informaţiei, să facă diferenţa dintre o emisiune proastă care fură timpul şi deformează spiritul şi o emisiune bună, care informează. Într-un fel, situaţia s-a complicat faţă de perioada când eram eu tânăr şi când trăiam într-o perioadă de dictatură, dar anumite lucruri erau mai uşor de identificat decât acum. Ştiam cine ne opresează atunci, ştiam cine ne manipulează şi unde este localizat răul şi ştiam eventual să ne ferim de el. Ştiam că nu trebuie colaborat cu regimul comunist. Eu ştiam, de tânăr, că nu trebuie să scriu poezii patriotice, pentru că sunt poezii care manipulează minţile oamenilor. Astăzi, însă imaginile manipulează minţile tinerilor cu mai multă eficacitate decât, altădată, sloganele comuniste.

R: Credeţi că există, acum, un „comunism” cultural?

M. V.: Nu, există o imbecilitate culturală, care ia forme agresive şi încearcă să-i transforme pe tineri din cetăţeni în formare în consumatori în formare. Ori, societatea de consum în care trăim nu are nevoie de oameni lucizi, care să gândească. Are nevoie de oameni care să muncească, dacă se poate, toată ziua, să cumpere, să se îngraşe, să consume toate milioanele de produse care apar în supermarket-uri şi, dacă se poate, consumatorii de astăzi, să producă alţi consumatori, mai mici, care de la vârsta de 3 ani să arate cu degetul şi să spună, „Uite, mama, asta vreau!” şi să plângă dacă nu are obiectul dorit. Toată această situaţie este aberantă. Omul nu poate fi fericit încărcându-şi viaţa cu milioane de obiecte. Omul nu poate fi fericit dacă nu-şi încarcă spiritul cu valori, cu artă, cu idei, cu cunoaştere, cu cultură, cu frumos.

R: Este dramaturgul Matei Vişniec afectat de criza mondială?

M. V.: Când îmbătrâneşti puţin, îţi dai seama că aceste crize sunt ciclice. Marea criză a mea nu e acum, ci era în anii ’78-’79, când regimul comunist a început să devină delirant. A fost o lungă criză atunci. Când am ajuns în Franţa, în ’93, Occidentul iarăşi a fost în criză, a fost o prăbuşire a sistemelor bancare internaţionale. Aceste crize sunt ciclice şi sunt produsele unei societăţi capitaliste care se modernizează. Nu trebuie crezut foarte mult că acum e cea mai mare criză pe care o trăim după al doilea război mondial încoace sau de la începutul secolului încoace. În 1973 a fost o enormă criză petrolieră. Maşinile din Europa nu aveau benzină să se deplaseze. Pentru cei care cunosc puţină istorie sau care au vârsta necesară comparaţiilor, e limpede că nu aceasta e cea mai mare criză. Este o criză ciclică, din care lumea va ieşi. Există mari probleme de incertitudine, în ce priveşte viitorul, există o lipsă de utopie, care este gravă pe pământ. Ideea de a oferi tuturor oamenilor mâncare proastă în supermarketuri, obiecte de mâna a doua în bazaruri şi călătorii sufocante la Marea Neagră, unde lumea moarte din cauza căldurii, nu este chiar idealul de viaţă pe care ni l-am dorit. Toată lumea îşi doreşte, în ziua de astăzi, să aibă o casă, o maşină şi o piscină. Atunci când trei miliarde de persoane îşi doresc acelaşi lucru, trebuie să ne dăm seama că planeta va exploda. Ne mai trebuie trei planete pentru a putea concretiza acest model. Marea criză este una a gândirii, în acest moment, pentru că oamenii nu reuşesc să-şi imagineze alte modele de societate, de economie, de consum, în aşa fel încât să putem trăi lucizi, fără să producem obiecte inutile, să epuizăm planeta, să producem nevoi false. Mai multă viaţă interioară şi mai puţine excese exterioare ar fi o extraordinară soluţie de viitor.

Decalog

2010-08-19T09:30:00.004+03:00

Opriţi măcelul rozelor oculte
Şi ştergeţi bruma de pe eşafod
Mai daţi pădurilor o şansă
Să se întoarcă din exod

Lăsaţi cuminte apele să curgă
Peste genunchii pietrelor din vad,
Păstraţi o clipă de nemoarte
Când stele ostenite cad

Desferecaţi popoarele de păsări
Şi puneţi nimb pe fruntea lor
Cu palmele aşterneţi cerul
Peste pământul incolor

Nu alungaţi copacii tineri
Pribegi prin ţara nimănui
Şi strângeţi aurul din lume
Să faceţi frunzelor statui

Aprindeţi sfeşnice de iarbă
În calea nopţilor cu nori
Şi vindecaţi fântâni ascete
Punându-le pe glezne flori

Din rugul macilor amnezici
Să faceţi gâzelor un rai
Iar din petalele rămase
Zidiţi o ţară pentru cai

Nu decupaţi salcâmilor parfumul
Să-l vindeţi pe arginţi de ger
Mi bine închideţi ochii clipei
Şi rezemaţi-vă de cer

Nu haşuraţi cu linii frânte
Oglinda albă din amiezi
Colindători pe sub ferestre
Să puneţi iernilor zăpezi

Şi de veţi fi trudiţi pe tâmple
Nu puneţi toamnele-n ierbar
Mai bine împrumutaţi dumineci
Şi daţi-le lui Cronos iar

Când toate acestea vor fi gata
Spălaţi-vă pioşi cu miazăzi
Şi răstigniţi-vă pe cruce
Să învăţaţi a nemuri.

( de Constantin Georgescu)

Flaut pentru eternitate

2010-08-11T07:52:00.007+03:00

Al doilea ciclu de poeme semnate de Constatin Georgescu - "Flaut în iarbă", este dedicat stărilor poetice inspirate de două anotimpuri apăsătoare pentru zodia care simte – toamna şi iarna. Cartea cu care a debutat acesta se numeşte „Libertatea de a fi trist” şi a apărut în anul 2009. De această dată, poetul utilizează ca simbol al lirismului propriu – flautul – un instrument muzical folosit încă din antichitate, în cadrul unor reprezentaţii artistice de factură dramatică. De altfel, întreaga poezie care rezultă acestui volum este traversată de un ton grav, elegiac. Sentimentele devin mai acute, când autorul percepe „Viaţa ca o pantomimă” (în poezia cu acelaşi titlu) sau când dedică stanţe „timpului avar”, ilustrând motivul romantic „fugit irreparabile tempus”: „Ne va strivi sub orologii/ Vicleanul timp irepetabil”. Altădată tonul spunerii devine retoric. În poezia „De ce?”, autorul lansează o serie de întrebări retorice, suficiente semantic prin însăşi formularea acestora, „De ce în frunze mor copaci?/ Şi-n plopi e atâta grabă?/ De ce în trup purtăm ninsori/ Şi nimeni nu se-ntreabă?”. Acelaşi ton este păstrat şi atunci când poetul îşi „strigă” solitudinea: „Aş chema ca o pasăre puiul/ Dar pe cine să strig? („De ar putea cineva”) sau în poezia „Soliloc”, de unde reiese neîmplinirea iubirii sale, „Întroienit de gerul iernii/ Cum să învăţ ce înseamnă a iubi?”.
„Deghizat în anotimp”, poetul împrumută, în avans, cadrele eternităţii (stele, ninsori, amurg, zei, îngeri, cocoare, cer, aştri, frunze), însă transportă cu sine dileme mundane: „Ghicesc depărtarea nimbului nopţii/ Oglindit în paşnice unde/ Numai taina ochilor tăi/ Nu am putut-o pătrunde”. Registrul toamnei este descris pictural de către poet, în imagini de factură romantică, „Ruginea în frunze a toamnă timpurie/ Şi aerul mima ecouri ca de fum/ Spirale mari de ceaţă lunecau prin ierburi/ Şi păsări călătoare se pregăteau de drum”. Poetul se abandonează sentimentelor copleşitoare dictate de amurgul firesc al naturii şi le supune unei introspecţii placide. Fără a conferi reliefului un colorit aparte, poetul insuflă peisagisticii sale atributele diferitelor tristeţi pe care le traversează. „Tablourile” sunt încremenite în mod voit, cu scopul de a le asculta tăcerile, îmbogăţite de sensuri, „Aud cum plânge timpul în glasul tristei ploi”, „Aud cum înfiripă păsări un fel de melodramă”, „Aud cum tace frunza” (în poezia „Sunete târzii”).
Aşa cum însuşi admite, zâna inspiraţiei îl vizitează pe Constantin Georgescu noaptea, ca şi în cazul romanticilor. Autorul se regăseşte în ipostaza asumată de a traduce sentimente iscate, de această dată, de contactul cu lumile siderale. Din poeziile „Siderală”, „Noapte ondină”, „Umede stele”, „Purgatorii” reies corespondenţele dintre singurătatea destinului uman şi un cer însingurat prin însăşi perfecţiunea sa. Poetul nu face decât să observe un univers nocturn la fel de dureros ca şi durerea sa de a fi. Prăbuşeşte „astrele în vid”, întoarce stele din „exil” şi le urcă pe „soclul spaţiului fragil”, în timp ce luna „tremură de frig”.
Altădată, noaptea, tristeţea poetului se animă de chemarea iubitei, („Iubito vino încă, în sfeşnic arde ceara”) şi culminează cu plăsmuirea unui festin în doi, „Vinul să curgă-n cristale/ Mai roşu ca macii aprinşi”.
Poezia care a dat titlul acestui volum, „Flaut în iarbă” nu este altceva decât o artă poetică. Mai mult decât în oricare alt poem, poetul lasă să se înţeleagă că doreşte un loc întru eternitate, prin creaţia sa. Primele două strofe ale poeziei îl plasează în planul iminenţei amurgului lumesc. Zodia purtată „de nori negri galopând”, în care se găseşte acesta, nu îşi poate avea remediul decât în recunoaşterea postumă a meritelor sale, „Când voi fi ajuns la capăt/ Şi pe rug mi-o arde huma/ Eu mă voi zidi în piatră/ Să-mi rămână numai urma”. Sfârşitul vieţii este conceput de poet ca o transformare în altceva. Flautul, la al cărui simbol recurge, este un instrument transcendental, care aparţine ambelor lumi – asemeni, poate, poeziei, „Ca în nopţi de insomnie/ Să ascult din piatra oarbă/ Porii unui flaut trist/ Vaier levitând prin iarbă”.
Aceeaşi lege a compensaţiei existenţiale pare să funcţioneze şi în poezia „Avatar”. Poetul plasează în antiteză „somnul cuminte” al unei aparente morţi cu vivacitate unei metamorfoze sperate, „Şi-n avatarul unei clipe/ Un flutur alb o să mă fac/ Să mă tot legene secara/ Incendiat cu flori de mac”.
Ca tehnică de realizare, poezia lui Constantin Georgescu utilizează o structură rimată, după tiparele poeziei clasice. Rimele sale sunt, de regulă, îmbrăţişate, însă voit imperfecte. Explicaţia este aceea că poetul acordă prioritate simetriei trăirilor sale şi imagisticii, decât simetriei formale. Cele câteva poezii în vers alb („Mă las amânat”, „Matinală”, „Aş vrea”, „Întoarcerea risipitorului”) îl apropie, stilistic, de tonurile moderne ale poeziei.

Despre poezia lui Constantin Georgescu:

Profesoara Paula Ciobîcă, de la Colegiul „Andronic Motrescu” din Rădăuţi, „A vorbi despre un poet, este ca şi cum ai vorbi într-o peşteră goală. Poetul însuşi vorbeşte prin poezia sa. Rând pe rând, în poezia lui Constantin Georgescu i-am regăsit pe Eminescu, pe Tudor Arghezi, pe Nichita Stănescu sau pe Lucian Blaga. Citiţi această carte ca pe o stare de spirit”.

Profesorul Radu Vizitiu, de la Şcoala nr. 4 „Regina Elisabeta” din Rădăuţi: „Poetul se adresează unei lumi care a trăit şi trăieşte prin vers. Are o motivaţie şi ştie cui să i se adreseze. Este un visător vorbind despre oniric”.

Madrigal dedicat poetului de către epigramistul Emil Ianuş,
„Când noaptea flăcările lunii/ Stă suflet de poet să fiarbă/ Georgescu plânge rana lumii/ Din stea, din frunze şi din iarbă”.

„Obcina literară”, o nouă publicaţie adresată bucovinenilor

2010-08-05T09:07:00.019+03:00

„Obcina literară” este numele unei reviste lansate la Rădăuţi în data de 20 iulie, la Galeria de artă. Noua publicaţie, dedicată exclusiv creaţiilor literare bucovinene, este o revistă a ONG-ului „Muzeul Rural EMIL IANUŞ” din Horodnic şi a fost creată la iniţiativa epigramistului Emil Ianuş şi a profesorului Ion Prelipcean. Au mai contribuit la realizarea primului număr şi Vichentie Nicolaiciuc, Dorel Tarasiuc, Mihai Mateiciuc, Aurel Lupescu, Gheorghe Dolinski, Maria Popescu, Constantin Georgescu, Mihai Pânzaru, eleva Denisa Burlică. În paginile publicaţiei se regăsesc articole despre publicaţii culturale şi personalităţi bucovinene, poezii, fragmente de proză, epigrame, glume, dramatizări şi alte texte literare. Revista grupează creaţii exclusiv originale şi este ilustrată cu reproduceri după picturi. „Obcina literară” este rodul unei colaborări a oamenilor de cultură şi de litere din Bucovina şi îşi propune o apariţie trimestrială. De asemenea, revista îşi doreşte să atragă în paginile sale contribuţia autorilor vechi şi noi „care au ceva de spus de valoare şi care merită să rămână în posteritate”. Nu de mică însemnătate este faptul că iniţiatorii vor realiza, în paginile publicaţiei şi „medalioane”, dedicate personalităţilor culturale din Bucovina, precum Tcaciuc Albu, Vladimir Streinu, Ion Nistor şi alţii.

Cuvinte „ursite” de autori, la „botezul” noii publicaţii

Lansarea revistei a coincis cu o adevărată activitate de cenaclu literar, la care au luat parte majoritatea „contribuabililor” la realizarea publicaţiei. Autorul Ioan T. Lazăr, unul dintre invitaţii speciali ai evenimentului a clasat apariţia revistei într-o activitate cu specific zonal, „Sunt bucovinean prin obârşie, educaţie, conştiinţă şi destin, deşi soarta m-a purtat în Bucureşti, unde am scris 120 de cărţi şi am făcut vreo 50 de filme documentare. Sunt bucuros că mă aflu la Rădăuţi, într-un moment aproape unic. Rădăuţenii au altă stofă. Nu-i preocupă banalul, plângerea că s-a tăiat din salariu, desuetul şi politicul de doi bani. Ei au scos o revistă literară, e superb, deci Bucovina trăieşte pe alte coordonate, are alte repere. Ce facem la vreme de criză? Artă şi cultură. Ce facem la vremuri de disperare? Ne aruncăm înspre frumos. Frumosul nu este epuizabil, nu se oxidează, nu suportă rigorile timpului. Este ceva înălţător. Felicit spiritul bucovinean şi pe întreprinzători. Întrucât am rămas un nordist, în ciuda faptului de a trăi în sud, voi pune şi eu umărul la această revistă” a afirmat acesta. Un alt colaborator al publicaţiei, Mihai Pânzaru a estimat că revista va rămâne în istoria culturală a Bucovinei şi că aceasta este o aplicaţie a politicii culturale sucevene, cu rolul de a pătrunde în sufletul adevăraţilor patrioţi şi de a-i mobiliza.

Profesorul doctor Vasile Schipor, cercetător la Institutul „Bucovina” Rădăuţi, al Academiei Române a apreciat, la rândul său „Revista este o sărbătoare şi se înscrie într-o glorioasă tradiţie. Reprezintă consemnări în publicistica din România. Urez succes tuturor celor care au realizat-o” a spus profesorul. Acesta a preconizat că publicaţia va fi o scenă de lansare pentru tineri, ce îşi propune să adune glasuri din întreaga lume. Vasile Schipor a recitat cu emoţie poezia „Decalog” a poetului Constantin Georgescu, pe care a calificat-o drept „manifest” al publicaţiei. Doctorul Mihai Mateiciuc, un alt autor a subliniat faptul că apariţia „Obcinii literare” a fost premeditată de mai bine de cinci ani şi că este rodul unui entuziasm colectiv. În ciuda anticipării apariţiei revistei, acesta a comparat-o cu o „mireasă grăbită”, în sensul posibilităţii de perfectare a publicaţiei.
Ultimul care a luat cuvântul, în cadrul întâlnirii a fost „gazda” evenimentului, Emil Ianuş. După aşa-zis-ul „botez” al revistei, epigramistul i-a invitat pe cei prezenţi la nunta publicaţiei, „după majoratul de 18 ani”. Hâtrul amfitrion i-a delectat pe cei prezenţi cu o epigramă „epopeică”, în care a surprins „specificul” fiecărui autor care a contribuit la realizarea revistei. Al doilea număr al revistei "Obcina literară" va apărea la sfârşitul lunii august şi va fi lansat în aceeaşi locaţie ca şi primul număr.

Cum arată vacanţa unei pictoriţe

2010-07-30T14:55:00.017+03:00

Talentata Oana Bejinari, rădăuţeanca de numai 12 ani care a adunat deja zeci de premii cu lucrările sale, şi-a dedicat vacanţa de vară celei mai importante dintre pasiunile sale, pictura. În această lună, tânăra a organizat la Galeria de Artă din Rădăuţi o expoziţie cu lucrări personale, intitulată „Caruselul copilăriei”. Oana este preocupată să câştige cât mai multe premii întâi, aşa cum ne-a obişnuit până acum, intenţie cu care participă la numeroase concursuri şi tabere de pictură, organizate în timpul acestei veri.

A V-a expoziţie personală, la 12 ani

La cea de-a V-a expoziţie personală a sa, Oana a ales să prezinte publicului rădăuţean un număr de peste 20 de lucrări realizate în ultima perioadă, în tehnica acuarelei. Între tematicile pe care le abordează, de obicei, mica pictoriţă se numără natura, copilăria, icoanele, precum şi unele reproduceri după lucrări celebre de pictură. Numărul mare de premii câştigate la concursurile de pictură internaţionale şi naţionale se datorează atât talentului fetei, cât şi îndrumării unor profesori care văd în Oana o viitoare pictoriţă de succes. Adrian Grosari, profesor la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 3 „Mihai Eminescu” din Rădăuţi şi îndrumătorul Oanei a afirmat despre eleva sa, „Mă bucur că am o asemenea elevă. A fost o surpriză pentru mine faptul că am întâlnit-o. O cunosc de la un concurs de pictură, organizat la Suceava, unde am decis să îi acordăm Premiul I. Oana lucrează mult şi participă la numeroase concursuri. Are viitorul înainte şi este foarte apreciată, acolo unde merge” a precizat acesta.
Mica artistă s-a întors de curând din localitatea franceză Pontault-Combault, unde a participat, în perioada 18 iunie - 28 iunie, la o serie de manifestări, alături de Ansamblul „Ciobănaşul” al Clubului Copiilor şi Elevilor din Rădăuţi. În afară de pictură, Oana este şi solistă la vioară în cadrul acestui ansamblu. În călătoria sa, tânăra şi-a luat cu sine şi câteva desene, pe care le-a expus în holul hotelului, unde a fost cazată. Nu mică i-a fost mirarea când a vândut una dintre lucrări, unui localnic.

Nu îi scapă aproape nici un concurs de desen

Oana pictează de la vârsta de cinci ani, deoarece face parte dintr-o familie de artişti, de la care a preluat această pasiune. Tatăl său este pictor de icoane şi de ouă, însoţit în munca sa, îndeaproape de mama Oanei. Fratele fetei cântă la chitară, iar sora mai mare a Oanei scrie poezii şi are „înclinaţie” pentru limbile străine. Următoarea provocare a mezinei familiei Bejinari este să organizeze o expoziţie cu lucrări, numai în ulei. De altfel, nici o zi nu trece degeaba pentru Oana, care realizează cel puţin o compoziţie, zilnic. „Planurile” imediate ale tinerei artiste sunt: participarea la o tabără de creaţie, la Putna, în data de 24 iulie 2010, dar şi participarea la Etapa Naţională a Concursului „Creează-ţi mediul!”, ce va avea loc în perioada 31 iulie – 4 august 2010, la Băişoara, în judeţul Cluj. De altfel, Oana a participat recent şi la un alt concurs organizat de „Fundaţia pentru Comunitate”, ce presupune un program de promovare a talentelor şi de la care va primi un răspuns la sfârşitul acestei luni. Unul dintre cele mai importante premii primite de Oana în acest an este medalia şi diploma la Concursul „Different look” organizat în Polonia, în colaborare cu UNICEF. Lucrările rădăuţencei au fost trimise şi la concursuri internaţionale din Rusia, Macedonia, Japonia şi India.
Pictoriţa noastră şi-a dovedit măiestria penelului şi în cadrul altor concursuri organizate chiar în acest an. Astfel, Oana a câştigat Premiul I şi Premiul Special la Concursul organizat de Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, în 2010. Anul acesta a mai primit Medalia şi Trofeul la „Concursul Eurofest Junior” şi o altă medalie la Concursul „Oraşul viitorului”.
În ceea ce priveşte viitorul talentatei copile, aceasta mărturiseşte că doreşte să îşi îndrepte paşii către Liceul de Arte Plastice din Suceava. Profesorul de desen Adrian Grosari de la Şcoala nr. 3 „Mihai Eminescu” din Rădăuţi a apreciat tendinţele picturale ale Oanei astfel, „Preferă gama focului, culorile galben, oranj, roşu, dar şi albastru. Din lucrările Oanei lipseşte, de obicei, lumina naturală. Ne vom strădui, pe viitor să trecem, treptat şi la un alt gen de tematică (mai matură), la natură statică şi să introducem şi lumina naturală în lucrările sale” a mai apreciat profesorul care a încurajat-o pe Oana să organizeze ultima sa expoziţie.

Piersicile-s pe sfîrşite...

2010-07-30T14:40:00.009+03:00

Andante

Purtăm încă în noi, fără izbîndă, visuri,
cu libertăţi imaginare ne-ngînăm.
Mai stau de pază ca în flăcări, stau cu săbii
severii plopi pe lîngă drumul ce-l umblăm.

Să evadăm din cuviinţă şi din pravili-
îndeamnă cîteodat` din inimă un glas,
şi din caverna sa, cu grai de argint, un greer
îndeamnă zi cu zi şi ceas cu ceas.

Pe deal, într-o podgorie stropită vînăt,
te-aş duce uneori, să ne lovim de soare.
Să ne întîmpine o piersică pe creangă
ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.

Se-ntîmplă, pentru ochii tăi (ochii de pădure),
să-nchipui uneori o vînătoare-vis.
Într-un noian de frunze roşii, de odihnă,
gîndesc să-ţi pun sub cap un iepure ucis.

Chemări de corn şi goane pe la vaduri,
din ceas de zori şi pînă-n ceasurile lunii,
ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde
asemenea să devenim sălbăticiunii.

Dar totdeauna, iar şi iar, ca săbii plopii
se-mpotrivesc. Suntem învinşii fără lupte
în dureroasa urbe, umbre printre umbre,-
de vînători uităm, de soare şi de fructe.

(Lucian Blaga)

Puţin soare francez, la Rădăuţi

2010-07-20T14:49:00.024+03:00

În cadrul proiectului comun, „Să ne iubim pe noi înşine”, care a avut loc în perioada 1-8 iulie 2010, patru tineri cercetaşi din nordul Franţei au venit să-i înveselească pe copiii cu probleme familiale de la Centrul „Gepeto” din Rădăuţi. În cursul unei săptămâni încheiate, tinerii i-au ajutat pe cei 50 de copii de aici să uite de tristeţile de acasă prin intermediul unor cântece şi jocuri noi. Cei patru cercetaşi francezi au pus umărul chiar la curăţirea curţii uneia dintre gospodăriile inundate din Dorneşti, în care locuia o fostă colegă a celor de la Centrul „Gepeto”.

Au adus soarele din Franţa, pe o bucată de carton

Clémence Goudil, de 18 ani, Constance Cuilleret de 18 ani, Marc Giovacchini de 19 ani şi Sylvain Levavasseur, de 21 de ani sunt membrii ai organizaţiei „Scout de France” şi au venit în Rădăuţi, pentru a lua parte la tabăra organizată de surorile catolice de la Centrul „Gepeto”, sora Ştefania şi sora Luiza. S-au aflat pentru prima oară în România, cu toate că, în cadrul "Scout de France", au participat şi la alte tabere, în ţara natală şi în Irlanda. Cei patru tineri nu au venit la Rădăuţi doar să se distreze, ci să îi ajute pe copiii de la centrul de zi să uite de problemele sociale din familiile lor. Timp de o săptămână, aceştia au îndeplinit rolul de prieteni dar şi pe acela de educatori, alături de surorile catolice şi de personalul centrului. Schimbul de experienţă a scos la iveală activităţi şi jocuri de pe urma cărora toţi au avut de învăţat. Marc Giovacchini, unul dintre cei mai vorbăreţi oaspeţi a relatat, „Am organizat jocuri diferite în fiecare zi şi am făcut schimbul dansurilor pe care le cunoşteam. Chiar dacă ei nu am putut vorbi aceeaşi limbă, ne-am orientat după sensul global al propoziţiei şi am reuşit să îi câştigăm pe copii. Am răspândit bucurie copiilor şi am primit un răspuns pe măsură” a relatat tânărul. Clémence a afirmat şi ea, „M-am bucurat ori de câte ori am văzut un zâmbet pe faţa lor. Mitică, un copil bolnav de sindromul Down, stătea mereu retras, dar am reuşit să-l atragem la jocul de badminton”. De acelaşi entuziasm a dat dovadă şi Sylvain care a relatat deschiderea copiilor la toate noutăţile aduse în faţa lor, de către oaspeţi. Tinerii au donat Centrului „Gepeto” suma de 3500 de euro, pe care au colectat-o în Franţa timp de doi ani de zile. Alături de bani, francezii le-au adus rădăuţenilor şi un dar de suflet, nisip şi scoici de lângă mare, pe care le-au aranjat în formă de soare (vezi foto).

Ajutor acordat unei case de sinistraţi din Dorneşti

Cei patru cercetaşi s-au declarat impresionaţi de inundaţiile care au afectat zona Rădăuţilor şi au dat o mână de ajutor la curăţirea curţii unei familii afectate de inundaţii. În ciuda a ceea ce au văzut, tinerii au fost impresionaţi de capacitatea românilor de a o lua mereu de la început. Clémence a menţionat, „Am avut inundaţii şi în Franţa, dar francezii nu pot râde după tragediile materiale pe care le-au suferit. La poporul român am întâlnit forţa de a o lua de la capăt, chiar dacă au avut loc pierderi materiale, cauzate de ape”. Sora Ştefania a precizat că tinerii împreună cu copiii de la centru au ajutat la curăţirea gospodăriei în care locuieşte o tânără din Dorneşti şi care a "activat" ca voluntar la centrul de zi. În prezent, fata este studentă la Universitatea din Iaşi. Sora Ştefania a spus, „Am scos lutul de pe grinzi, ca să nu se strice şi am adunat obiectele din curte, pe care le-a răsturnat apa. Intenţionăn să mai margem timp de două zile să ajutăm şi oameni pe care nu îi cunoaştem, din comuna Dorneşti. Am fost foarte impresionaţi de ceea ce am văzut acolo şi nu se poate reda în cuvinte”, a mai menţionat aceasta.
Realizarea taberei care le-a adus atât de multă bucurie copiilor a fost posibilă cu ajutorul unui grup de sponsori rădăuţeni. Sora Ştefania şi sora Luiza, le mulţumesc pe această cale celor de la Killer, părintelui Iosif Răchiteanu, parohul Bisericii romano-catolice din Rădăuţi, părintelui Constantin Cenuşă, preot ortodox de la Vicovu de Sus, doamnei Ani Donisan, de la Forumul German din Rădăuţi şi prietenilor acesteia, precum şi doamnei Violet Gitzer din Anglia, reprezentanta Fundaţiei „World in need”.

Ravagiile apelor în nordul ţării

2010-07-08T07:53:00.008+03:00

35 de case distruse complet în zona Protopopiatului Rădăuţi

Inundaţiile de la sfârşitul lunii iunie au afectat aproape 80% din zona de care răspunde Protopopiatul Rădăuţi. În arealul de responsabilitate al protopopiatului, s-a constatat distrugerea efectivă a unui număr de 35 de case, dar şi pericolul prăbuşirii altor locuinţe. Petru Lupăştean, protopopul de Rădăuţi a declarat că, în urma deciziilor luate la nivelul Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Biserica ortodoxă va ajuta la construirea caselor distruse de ape. Persoanele care vor să ajute familiile sinistrate, pot contribui cu ajutoare materiale şi financiare fie prin intermediul primăriilor şi al parohiilor din zonele afectate, fie în mod direct, către persoanele ale căror case au fost calamitate.

Lista celor mai afectate parohii din zona Rădăuţi

Părintele Petru Lupăştean, protopop în cadrul Protopopiatului Rădăuţi a catalogat inundaţiile de la începutul săptămânii trecute ca fiind „catastrofale” şi a prezentat situaţia pierderilor materiale constatate de preoţii parohi aflaţi în subordinea sa. Între parohiile cele mai afectate de inundaţii, acesta a menţionat parohiile din Siret, Zamostea, Grămeşti, Bălineşti şi parohia Verbia sau Tacu. În zona Sucevei, la limita parohiei Rădăuţi, una dintre cele mai afectate localităţi a fost Dărmăneşti, dar şi cele două localităţi cu numele de Călineşti. Părintele protopop Lupăştean a descris situaţia caselor distruse din zona Protopopiatului Rădăuţi, „Avem şase case distruse în Zamostea, trei la Bălineşti, două la Grămeşti, două la Ciomârtan, mai avem cinci case dispărute total la Dărmăneşti, două la primul Călineşti, la părintele Orlando şi apoi la Călineşti unde este paroh preotul Vasilache, avem cinci case dispărute. O situaţie foarte dificilă se află la Voievodeasa, lângă Suceviţa, unde au fost şase case distruse şi există alte câteva case în pericol de a se distruge. Cu ani în urmă, când au fost inundaţii la Ţibeni, atunci au fost probleme şi la Voievodeasa. O parte din case au fost mutate undeva pe un deal. Acum există problema ca acel deal să se năruie, să fie alunecări de teren, deci şi acele case sunt în pericol. Foarte afectate au fost zona Milişăuţi, zona Bădeuţi, unde apele au inundat circa 70% din teritoriul comunei – foarte multe culturi distruse” a detaliat protopopul rădăuţean. Părintele a menţionat alte două case distruse la Milişăuţi şi una la Bădeuţi, dar şi numeroase pagube materiale înregistrate în toate localităţile sus-menţionate. Lista localităţilor în care apele au făcut ravagii continuă cu Slobozia Sucevei, Gura Solcii, Româneşti, Volovăţ, Marginea, în zona Vicovu de Jos şi Vicovu de Sus, Straja şi Falcău.

„Biserica se va implica în construcţia de case”

În cursul săptămânii trecute, la Suceava a avut loc o întrunire de urgenţă, la care au luat parte toţi consilierii bisericeşti şi toţi protopopii, la convocarea Înalt Preasfinţitului Pimen. Părintele Lupăştean a precizat că în cadrul întâlnirii s-a stabilit începerea demersurilor pentru evaluarea clară a pagubelor, în vederea plasării ajutoarelor materiale şi financiare. Tot atunci, Înalt Preasfinţitul a hotărât ca la nivelul fiecărei parohii, după slujbele de duminică, să se facă colecte pentru sinistraţi. Părintele protopop Lupăştean a mai menţionat, „În parohiile care au fost grav afectate, oamenii trebuie să se ajute între ei, iar un procent din banii care se vor aduna vor fi dirijaţi în special spre casele care au fost distruse. Biserica se va implica în construcţia de case, ca şi în anii trecuţi: cu materiale, cu bani, cu mână de lucru, prin ajutarea oamenilor cu alimente, cu haine. Sperăm, dacă Dumnezeu ne lasă şi nu plouă, să putem cât mai repede posibil să ne implicăm” a concluzionat acesta.

Zonele cele mai grav afectate care trebuie ajutate

Părintele protopop de Rădăuţi a menţionat că există patru zone foarte grav afectate de inundaţii, care ar trebui ajutate în mod special. Acesta a enumerat localităţile Zamostea şi Bălineşti - din zona Siret, Călineşti şi Dărmăneşti - din zona Pătrăuţi (care ţine de Protopopiatul Suceava) şi Voievodeasa, lângă Suceviţa. Alte localităţi cu posibilităţi financiare reduse, enumerate de părintele protopop au fost Slobozia Sucevei şi Gura Solcii, unde există „parohii mici şi oameni săraci”. Părintele protopop i-a sfătuit pe cei care vor să ajute, să ia legătura cu autorităţile locale sau să contacteze preoţii, „Acestora le putem sta la dispoziţie cu adresele şi numerele de telefon ale preoţilor din zona respectivă. Menţionez că au început să apară ajutoare din Germania, din zona Bucureşti, din zona Botoşani. Au adus haine, îmbrăcăminte, apă, ceea ce este necesar” a mai spus părintele Petru Lupăştean.

Cei care vor să ajute, pot folosi şi conturile deschise de Patriarhia Română:

RO54RNCB0075004895030091(Lei),

RO27RNCB0075004895030092(Euro),

RO97RNCB0075004895030093(USD),

cu menţiunea "PENTRU SINISTRAŢI", deschise la Banca Comercială Română, filiala Sector 4, Bucureşti.

(sursă foto - Mediafax)

Nebunul

2010-07-03T20:04:00.006+03:00

Dacă fiecare dintre noi am purta un nume care înseamnă „frumos şi bun”, ca şi Caliopi, l-am putea folosi uneori ca şi reper, ca să ştim cum să trăim. Caliopi este o actriţă destrăbălată pe care Sfântul Simeon ( numit „Nebunul după Hristos”) o ridică din patimă. Rănită grav de propriul tată, aceasta nu se poate îngriji singură. Ca să supravieţuiască, îşi vinde trupul cerşetorilor, pentru puţină pâine şi carne. Episodul întâlnirii cu Sfântul Simeon este similar cu cel în care Însuşi Hristos o izbăveşte de lapidare pe Maria Magdalena. După întâlnirea cu „nebunul”, singurul care se dovedeşte a o iubi cu adevărat, femeia are posibilitate de a pune început nou vieţii sale. Această pildă constituie doar o secvenţă din cartea ieromonahului Savatie Baştovoi, „Nebunul” (2009), carte premiată de Consiliul Europei la Salonul Internaţional de carte de la Chişinău.
Demersul acesta literar, nu i se pare străin autorului de Tradiţia Bisericii, atâta timp cât mesajul este cel scontat. Semnificaţii vechi de o mie de ani din viaţa sfântului, devin, sub forma literaturii, un mesaj adresat omului contemporan, chemat încă la sfinţenie… Dacă vreţi, e vorba despre o filă de sinaxar stilizată. Acţiunea romanului (este o proză) este reprezentată de şederea Sfântului Simeon în cetatea Emesa. Începe cu intrarea sa în cetate – scandaloasă şi deopotrivă fascinantă pentru localnici şi se termină cu o dispariţie pe care nu şi-o explică nimeni. În urmă rămân minuni, exorcizări, ridicări din păcat, (po)căinţe – pe care sfântul le ajută să se săvârşească, din prea mare dragoste pentru aproapele său.
Sfântul Simeon apare în ochii cititorului într-o ipostază dublă, aceea de personaj livresc dar şi de existenţă atestată istoric. Însă autorul cărţii reuşeşte adesea să „distragă” cititorul de la gândul istoricităţii sfântului şi să-l prezinte într-o formulă nouă, incitantă. „Personajul” cărţii este caracterizat indirect, prin acţiunile sale, prin aparenţele pe care reuşeşte să le contrazică. În Epilog, ieromonahul Savatie trasează concluzia cărţii: „să iubim pentru a fi iubiţi şi să iertăm pentru a fi iertaţi. Şi să fim cu băgare de seamă la nebunii din jurul nostru, ca nu cumva să fie printre ei vreun sfânt, iar noi, din împietrire, să ne lipsim de binecuvântarea lui…”. O concluzie secundară (în esenţă la fel de importantă), pe care o furnizează cartea este răspunsul sfântului, la întrebarea lui Paladie, un alt părinte, „ –Părinte, cum trebuie să fie vieţuirea noastră?
- Aşa să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta”.

Rădăuţean, la Palatul Regal Elisabeta

2010-06-21T09:04:00.024+03:00

Pictorul Traian Postolache a răspuns, luna trecută, la invitaţia Casei Regale a României de a participa la aniversarea a 50 de ani ai principelui Radu Duda. În data de 27 mai 2010, la garden-party-ul din parcul Palatului Elisabeta, din Bucureşti, au luat parte ambasadori, ataşaţi diplomatici, politicieni şi intelectuali de marcă. Pictorul rădăuţean a împărtăşit câteva impresii prilejuite de evenimentul în mijlocul căruia s-a aflat, ca invitat.

Reporter: Cu ce gânduri v-aţi întors de la acest eveniment?

Traian Postolache: Într-o lume tot mai cuantificată şi mai pragmatică, mai există unele vestigii ale sacrului de altădată. În virtutea acestui fapt, m-am bucurat de invitaţia Majestăţii Sale, Regele Mihai, făcută prin împuternicitul casei regale la aniversarea a cincizeci de ani ai Principelui Radu al României. Mi-a făcut o deosebită plăcere să mă întâlnesc cu colegi de breaslă, cu pictorul Sorin Dumitrescu, ce îşi lansase zilele trecute o carte dedicată spiritualităţii creştine în artă. Lăsând la o parte configuraţia mundană a unor evenimente şi întâmplări, dacă nu aş fi un adept al coincidenţelor, şi nu sunt, percep o legătură calitativă mai profundă între această invitaţie şi ultimul ciclu de tablouri din creaţia mea, dedicat îngerilor, entităţi ale unei ierarhii superioare şi mesageri divini. Orice faptă, cuvânt sau gest pe care le săvârşim pot, din acest punct de vedere, să devină un gest metafizic. Asta înseamnă că prezenţa lor vibratorie, la trecerea la limită naşte un efect de reacţiune, în sens invers, care se răsfrânge asupra celui care le-a generat, instantaneu în virtualitate, iar mai apoi concret în secvenţialitatea temporală.

R: În ce împrejurări aţi început să lucraţi la ultimul ciclu de picturi, intitulat „Îngeri”?

T. P.: Acest ciclu l-am început încă de anul trecut, în tabăra internaţională „Arta, un limbaj comun între două culturi”, proiect finanţat prin fonduri Phare, de Comunitate Europeană, cu participarea Guvernului României, Muzeului Regional de Artă din Cernăuţi şi Complexul Muzeal Bucovina. Cu prilejul acesteia, am avut ocazia să pictez alături de personalităţi marcante ale artei româneşti, artişti profesionişti, membrii ai Uniunii Artiştilor Plastici: Ion Grigore, Ilie Boca, Marin Gherasim, Costin Neamţu, Liviu Suhar, Corneliu Tincu, Dany Madlen-Zărnescu. Tabăra de creaţie a fost urmată, la scurt timp, de o amplă expoziţie cu lucrările noastre, la Complexul Muzeal Bucovina şi o alta la Muzeul de Artă din Cernăuţi.

R: De ce există această atracţie pentru motivul regalităţii, în creaţiile dumneavoastră?

T. P.: Şi astăzi, ca dintotdeauna, există o legătură între şeful ierarhiei pământeşti şi artist, în sensul în care toate artele vizuale, încă din vremea piramidelor de la Gisch sau Palenque, sau poate chiar înaintea lor, apoi în perioada Greciei clasice, în perioada elenistică, medieval romanică sau bizantină erau subordonate arhitecturii. Un exemplu strălucit în acest sens sunt bisericile pictate ale Mănăstirilor din Bucovina. Acest ciclu despre care vă vorbesc a fost precedat de un altul, dedicat Bisericii Mănăstirii Bogdana, locaş străvechi ce ar putea fi considerat leagănul monarhiei româneşti şi pe care l-am expus la invitaţia organizatorilor la a şasesutecincizecia aniversare a edificării bisericii şi întemeierii comunităţii Rădăuţilor. Într-una dintre lucrările din această serie de tablouri, am pictat imaginea regelui aşezat pe tron, sub umbra aripilor unui înger asistând la înălţarea unei biserici de către doi ucenici, două calfe şi doi meşteri urmăriţi de un supraveghetor – o lojă perfectă de zidari operativi.

R: Care este următorul proiect artistic personal pe care îl conturaţi?

T. P.: Cu prilejul invitaţiei la Paratul Elisabeta s-a prefigurat posibilitatea realizării unei expoziţii retrospective, cu atât mai mult cu cât, una dintre primele mele expoziţii găzduită cu ani în urmă la Galeriile „Orizont” din Bucureşti purta numele „Morminte Regale”. Astfel s-ar încheia un ciclu complet de creaţie, dedicat unei lumi care, odată cu majestatea Sa, ultimul monarh de factură bizantină din lume, îşi cântă cântecul de lebădă.

„Crochiu”

Traian Postolache s-a născut la data de 7 septembrie 1953 la Rădăuţi. A absolvit facultatea de Arte Plastice la Iaşi, în anul 1979. Între anii 1979 şi 1990 a urmat specializări postuniversitare în design. În anul 1990 a fondat Secţia de Artă a Bibliotecii „Tudor Flondor” din Rădăuţi. Din anul 1990 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Între anii 1998 şi 2008 a fost directorul Muzeului „Samuil şi Eugenia Ioneţ” din Rădăuţi. Începând cu anul 1979 a participat la toate activităţile artistice ale Filialei Uniunii Artiştilor Plastici din Suceava. A fost protagonistul a numeroase expoziţii personale şi de grup în galerii de artă, muzee şi alte spaţii publice din ţară şi din străinătate: Rădăuţi, Suceava, Bacău, Piatra-Neamţ, Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi, Tokio, Chicago, Salonic, Washington. În anii 1992 şi 1994 a primit Premiul III şi Premiul special al juriului la Festivalul concurs „Voroneţiana”.

Concepţii antice

2010-06-05T15:51:00.007+03:00

Mai demult, la banchete, oamenii vorbeau despre iubire. Discipolii lui Socrate aproximează dialectic, în detalii cât mai „tehnice” originea acestui sentiment. Pausianas distinge două moduri de a iubi – unul obştesc, de dragul trupurilor, iar altul ceresc, de dragul sufletului. În primă instanţă, pasiunea trupească merge mână în mână cu „simplitatea” duhului, respectiv cu ignorarea duhului. La polul opus se află îndrăgostirea de cele sufleteşti, care asigură permanenţa iubirii, prin contopirea cu ceea ce este permanent – spiritul. Tot Pausianas aminteşte de virtute, ca despre o semnificativă forţă de seducţie, „O singură cale rămâne deschisă celui care iubeşte, dacă vrea să aibă în mod nobil un iubit, aceea prin care se face spre a ajunge la virtute”. Însă, adevăratul „tehnocrat” sufletesc nu este acela care distinge dintre cei doi Eros, obştescul şi cerescul, ci acela care este în stare să transforme atracţiile, după ochiul său interior, vizionar, „care le poate înlocui una cu alta, care se pricepe să trezească atracţia şi omului căruia îi lipseşte, dar îi este necesară, sau să înlăture una înrădăcinată”. Distincţia în cele ale iubirii este făcută, de fapt, de fler, invitat să „lucreze” cu indiciile exterioare furnizate de persoanele „de iubit”.
O altă idee, atribuită lui Eryximah, conturează transcendentalitatea iubirii – aceea de a stabili prietenii cu semenii, dar şi de a crea o relaţie superioară, cu Dumnezeu, „prietenia pe care o stabileşte cunoaşterea legăturilor de atracţie ţinteşte să impună oamenilor respectul legii divine şi pietatea”. Consecinţa acestei duble comuniuni nu poate fi decât fericirea, „de o parte stabilind între noi comunicarea şi întovărăşirea, de alta făcându-ne prieteni ai celor ce-s mai tari decât noi – prietenii zeilor”. Se enunţă, în continuare ceea ce, mai târziu, chiar şi unii părinţi creştini au admis, „Fiecare jumătate îşi caută necontenit, frântura ruptă din el însuşi. Odată găsite, jumătăţile se recunosc cu simpatie şi nu se mai despart (mitul androginului).
Socrate, invitatul principal al banchetului rezumă, cu unele observaţii, cele rostite de antevorbitorii săi: iubirea are nevoie de un „obiect” al ei; doreşte un lucru pe care nu îl are şi îi este necesar; iubirea este un „daimon” în accepţiunea sa de a fi liantul dintre lumea de sus şi lumea de jos.
Oamenii se îndrăgostesc, de fapt, de bine, „Dragostea este năzuinţa de a stăpâni de-a pururi binele”. Diotima, un alt participant la banchet este de părere că dragostea este „procreaţia întru frumos, după corp şi după spirit”. Una dintre metodele de a proba superioritatea iubirii este realizarea creaţiei în spirit, „sunt oameni care procreează mai bucuros în suflete, decât în trupuri, creând, se-nţelege, cele care cad în sarcina spiritului”.
Iubim, din sete de nemurire – au stabilit anticii, iar instrumentul prin care tindem să atingem iubirea este „vederea frumosului din toate” – „Rostul vieţii noastre este de a ajunge să contemplăm frumuseţea însăşi”. Este vorba de frumuseţea luminată, curată, neprihănită, de natură divină – ce devine mijloc de desăvârşire.
Punctul-cheie al „Banchet”-ului este episodul în care intervine Alcibiade. După ce eşuează în a-l seduce pe Socrate, acesta îi denunţă ipocrizia. Socrate, spune Alcibiade, este fiinţa cea mai înşelătoare. În primul rând, „face mereu pe prostul”, pentru a impulsiona spiritele comune spre ştiinţă şi cunoaştere. A doua aparenţă a lui Socrate, care i-a atras şi oprobriul public, a fost aceea că era atras de frumuseţea fizică a tinerilor. Aspect pe care Gabriel Liiceanu,(în „Despre seducţie”), îl consideră total fals, „De ce are nevoie Socrate de acest al doilea truc, de această prefăcătorie? Pentru a-i putea atrage pe tineri, intrând mai întâi pe poarta obişnuită a seducţiei, de partea filozofiei, deci a frumuseţii de a doua instanţă, singura adevărată, frumuseţea spiritului eliberat de carne”.

Pentru copii şi "necopii"

2010-06-01T14:52:00.013+03:00

JOC, de Ana Blandiana

Uite, ploaia coase
Cerul de pământ
Cu fir de mătase
Răsucit de vânt.
Uite, iarba ţese
Pământul de nori.
M-am gândit adese-
Ori, adeseori:
De la voi se vede
Iarba ca o ploaie
Care curge verde
Peste cer şi-l moaie,
Iar ploaia o fi
Pe-a norilor cale
O iarbă mai gri
Sub tălpile tale.
Hai să facem schimb,
Să vezi şi tu cum e
Tu imi dai un nimb,
Eu iţi dau un nume;
Iar dacă ne-ntreabă
Care-or fi din două
Ploaia-n nori e iarbă,
Iarba-n ceruri plouă;
De ne ispiteşte
Care-i adevărul
Ploaia-n nouri creşte,
Iarba spala cerul.

"Satsanga" cu Vasile Andru, la Rădăuţi

2010-05-31T15:43:00.022+03:00

În data de 14 mai 2010, prozatorul şi eseistul bucovinean Vasile Andru s-a aflat în vizită la Rădăuţi, oraşul de care îl leagă amintiri din perioada studiilor sale liceale. Conform unui obicei personal, de a sta de vorbă cu înţelepţii locului, atunci când ajunge undeva, scriitorul a ales să-i viziteze pe membrii Institutului „Bucovina” al Academiei Române din Rădăuţi. Preţ de câteva zeci de minute, acesta a împărtăşit gazdelor sale impresii legate de vizita sa, a gratulat activitatea desfăşurată de membrii institutului şi a oferit autografe pe două dintre cărţile sale, „Surâd, deci exist”(2008) şi „Farmece, legări, dezlegări” (2009).

Amintiri „stârnite” din perioada adolescenţei

Cu prilejul vizitei sale, Vasile Andru a vizitat biblioteca Colegiului Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”, pe care o consideră extrem de valoroasă, „Făceam 17 kilometri pe jos de la Muşeniţa până la liceu. M-am fericit că aici am găsit această bibliotecă în limbi străine, franceză şi germană” a spus scriitorul. De acest loc, îl leagă faptul că a citit scrierile Iuliei Hasdeu, în original, în limba franceză.
Fascinaţia exercitată încă de atunci de către poetă l-a determinat pe scriitor să îi dedice o carte în care a reconstituit jurnalul reginei, din note disparate inscripţionate pe caietele acesteia. Scriitorul şi-a amintit, „Era o legendă şi o puteam citi în original, în franceză. Am scris şi un articol - „Femeile visează mai mărit decât în natură”, inspirat de notele Iuliei Hasdeu. Iată ce mi-a amintit biblioteca aceasta, a Liceului Hurmuzachi. Comunicarea mea pentru astăzi e "Jurnalul de regină al Iuliei Hasdeu” a relatat oaspetele, gazdelor de la Institutul „Bucovina” al Academiei Române din Rădăuţi.

Întâlnirea cu „înţelepţii locului”

Vasile Andru a salutat activitatea de cercetare desfăşurată de membrii Institutului „Bucovina” al Academiei Române. Acesta a apreciat un studiu realizat de profesorul cercetător Vasile Schipor, „Bucovina istorică. Studii şi documente”, despre destinul politic şi cultural al unor personalităţi harismatice din Bucovina. Referitor la lucrare, scriitorul a afirmat că „concurează cu Enciclopedia Bucovinei şi că poate fi privită ca destin individual al personalităţilor”. De asemenea, Vasile Andru s-a arătat plăcut surprins de un studiu care îi este dedicat, semnat de autoarea Iulia Mihăileanu, „În ce mă priveşte, am citit cu surpriză un studiu cvazi-monografic al Iuliei despre mine şi a explorat cel mai spectaculos biografia mea. Studiul se numeşte „Vasile Andru – de la scriitor la isihast itinerant”. Titlul este îndreptăţit, chiar dacă iniţial am fost întrebat dacă se poate folosi formula de rătăcitor. Rătăcitor este un isihast fără schit, iar eu am un schit ” a menţionat acesta.
Legat de la vizita sa la Rădăuţi, Vasile Andru a ţinut să reitereze un obicei al său mai vechi, de a se întâlni cu înţelepţii locului, „De regulă, isihaştii itineranţi nu au timp mult la dispoziţie, şi spun - Doamne, scoate-mi în cale pe înţeleptul locului! Lucrul acesta îl fac şi îmi iese întotdeauna. Nici nu ştim unde se ascunde acea aromă de înţelepciune, iar mie Dumnezeu mi-a scos în cale Institutul „Bucovina”, pe Iulia şi pe Vasile. Se spune că au valoare întâlnirile între oameni cugetători, înţelepţi” a mai rostit scriitorul.
În cele câteva ore cât a stat la Rădăuţi, scriitorul a împărtăşit prietenilor cercetători despre cum se desfăşoară orele sale de „oratio mentis” la Universitatea din Bucureşti, prin ce întâmplare a ajuns să vorbească cu Maica Tereza, despre întâlnirile înţelepţilor indieni („satsanga”), despre crucea aflată pe mormântul bunicului său, dar şi despre un studiu interesant al lui Henri Coandă, privitor la existenţa cristalelor de gheaţă în sângele uman.

La finalul vizitei sale, Vasile Andru a acordat autografe şi s-a fotografiat cu membrii Institutului „Bucovina” al Academiei Române, urându-le succes în frumoasa activitate de cercetare pe care o desfăşoară în municipiul Rădăuţi.

Lansare de carte

2010-05-29T07:59:00.007+03:00

Recent, iubitorii de poezie s-au adunat la Galeria de Artă din Rădăuţi pentru a saluta apariţia celui de-al doilea volum de poezie al lui Constantin Georgescu, intitulat „Flaut în iarbă”. Alături de poet, la eveniment, s-au aflat Angela Man, directoarea Bibliotecii „Tudor Flondor” din Rădăuţi, scriitorul Ion Prelipcean, epigramistul Emil Ianoş, profesorii Paula Ciobâcă şi Radu Vizitiu, precum şi alţi apropiaţi ai lui Constantin Georgescu.

O poezie „încrâncenată, dar solidă”

Cel care i-a prefaţat cartea, scriitorul Ioan Prelipcean, a încurajat demersurile creatoare ale lui Constantin Georgescu, în plenul invitaţilor, „Ştiu ce înseamnă să-i încurajezi pe începători. La poetul Constantin Georgescu există ceva deosebit. Poezia lui exprimă o atmosferă literară, se vede că are o cultură poetică şi că stăpâneşte universul literar românesc. Spre deosebire de alţi poeţi, el vine cu inima în palmă şi spune <<ăsta sunt eu>>. Poezia lui este încrâncenată, dar solidă” a apreciat Ioan Prelipcean. Cuvinte de laudă a rostit şi profesoara Paula Ciobîcă, de la Colegiul „Andronic Motrescu” din Rădăuţi, „A vorbi despre un poet, este ca şi cum ai vorbi într-o peşteră goală. Poetul însuşi vorbeşte prin poezia sa. Rând pe rând, în poezia lui Constantin Georgescu i-am regăsit pe Eminescu, pe Tudor Arghezi, pe Nichita Stănescu sau pe Lucian Blaga. Citiţi această carte ca pe o stare de spirit” a îndemnat aceasta. Invitatul Radu Vizitiu a trasat alte coordonate ale poeziilor cuprinse în volum, „Poetul se adresează unei lumi care a trăit şi trăieşte prin vers. Are o motivaţie şi ştie cui să i se adreseze. Este un visător vorbind despre oniric” a spus profesorul Vizitiu. Nici epigramistul Emil Ianoş nu s-a lăsat mai prejos cu aprecierile. În stilul caracteristic, acesta i-a dedicat lui Constantin Georgescu un scurt madrigal, „Când noaptea flăcările lunii/ Stă suflet de poet să fiarbă/ Georgescu plânge rana lumii/ Din stea, din frunze şi din iarbă”, pe care l-a declamat, în prezenţa oaspeţilor de la Galeria de Artă.

Cine este Constantin Georgescu?

Are 59 de ani şi a început să scrie poezii în anul 2000. Discursul său liric oscilează, ca realizare, între poezia clasică şi cea modernă. În prezent este funcţionar la S. C. Servicii Comunale S. A. şi „practică” poezia ca şi hobby. În acelaşi timp, poezia reprezintă pentru Constantin Georgescu, cum însuşi recunoaşte, o stare de spirit, dar şi un mod de viaţă, „Pentru mine, poezia este un fel de guru, care mă linişteşte şi îmi dă un tonus special. Sunt o persoană singură, iar toamna şi iarna mă încearcă muza. În afară de faptul că mă duc la un serviciu şi trăiesc foarte modest, singura mea bucurie este scrisul şi cititul” a mărturisit acesta, cu ocazia lansării de carte. Ultimul ciclu de poezii a apărut, ca o prelungire a volumului de debut, „Libertatea de a fi trist”, după cum apreciază autorul, „Am primit încurajări de la alţi oameni care scriu, enumăr pe Ion Prelipcean, pe epigramistul Emil Ianoş, şi pe scriitorul Gheorghe Schipor” a spus acesta. Poetul a menţionat că prima sa carte a fost recenzată în paginile revistei culturale „Septentrion”, foaia Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. De asemenea, cele două cicluri de poezii se găsesc, prin strădania sa şi pe rafturile Bibliotecii Naţionale a României.

"Flaut în iarbă"

2010-05-24T15:49:00.011+03:00

LĂSAŢI-MĂ TÂRZIU

Cu trupul irosit de vreme
Lăsaţi-mă târziu să fiu un pom
Cu creanga risipită-n zare
Şi trunchiul mirosind a om

La margine pe drumul sorţii
Să stau singur şi solemn
Şi vântul pribeag ca uitarea
Verde durere să-mi curgă prin lemn

Amiezile lumii să-mi tulbure frunza
Şi cerul să-mi fie tovarăş pe veci
Când toamna mă sapă sub riduri
Cu brume albe şi reci

Şi numai când îngerii nopţii
Vor plânge cu stele-n fântâni
Voi pelerini fără umbre
Miluiţi-mă cu un blid de lumini.

GENEZĂ

‘Nainte de a fi am fost
Foc mocnit de lemn ude
Iarnă ninsă fără rost
Nud amar de mere crude

Acum sunt, erai, era
Amforă cu apă vie
Pasăre de tinichea
Dintr-o altă galaxie.

ÎNTOARCEREA RISIPITORULUI

Femeie bună, iartă-mă
Că am plecat aşa…
Fără să-ţi spun un cuvânt
Fiu risipitor
Astăzi mă întorc
Încălţat în tălpi de lumină
Să nu mă cerţi
Mai bine scutură-mi sandalele
De nisipul drumului
Şi unge-mi picioarele
Cu ulei de măslin
Pentru asta (dar nu numai)
Îţi voi dărui
Un trandafir furat
De la nunta din Cana.

DECUPAŢI DIN STELE

Decupaţi din stele
Sub castanii sfinţi
Ne spălam cu fluturi
Sinceri şi cuminţi
Prin zăpezi secrete
Ne iubeam albaştri
Sărutând sigiliul
Rănilor din aştri
Dar acum la tâmple
Ne-a-nflorit astenic
Frigul din subsolul
Unui tei amnezic.

(Poeziile sunt incluse în ciclul "Flaut în iarbă" şi aparţin lui Constantin Georgescu, un poet-surpriză pentru municipiul Rădăuţi, a cărui poveste o veţi afla în curând.)

"Bucovina în imagini"

2010-05-21T15:39:00.033+03:00

La începutul acestei săptămâni, la Galeria de Artă din Rădăuţi a avut loc vernisajul expoziţiei „Bucovina în imagini” realizată de elevi ai şcolilor din zonă şi de la Clubul Copiilor, în colaborare cu Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, Casa Municipală de Cultură şi Mănăstirea Putna. Cu acest prilej, au fost acordate premii elevilor care au participat cu lucrări la concursul de fotografie, iar Corala Bărbătească „Sfântul Ierarh Leontie” din Rădăuţi a oferit un moment muzical vizitatorilor expoziţiei.

Un proiect pentru „fidelizarea” copiilor faţă de frumuseţile zonei

Manifestarea a debutat cu o slujbă religioasă oficiată de părintele protopop de Rădăuţi, Petre Lupăştean, care a precizat, „Faptul că suntem aici se datorează lui Dumnezeu, care ne-a pus în minte gândul de a surprinde Bucovina în imagini. La iniţiativa Protopopiatului, împreună cu profesori, şi elevi, se sădeşte în sufletul copiilor dragostea de neam, ţară şi religie. Dorim, pe viitor să extindem acest concurs şi peste graniţă, unde există, de asemenea, bucovineni” a deschis cuvântul părintele protopop. Iniţiativa de a surprinde Bucovina în imagini a fost catalogată de părintele Ilie Sfîrnaciuc drept o „doză de profilaxie identitară şi duhovnicească”, în contextul în care „suntem consideraţi codaşi în anumite aspecte europene”. Frumoasele imagini surprinse de copii au fost apreciate şi de fotograful Victor Rusu, care va propune reorganizarea expoziţiei şi la Galeriile „Bucovina” din cadrul Consiliului Judeţean Suceava. Acesta a apreciat expoziţia astfel, „Ceea ce am văzut aici este o revelaţie. Este surprinzător că aceşti copiii mânuiesc aparatul fotografic ştiind să pună accent pe valorile specifice acestui colţ de ţară. Au o viziune ingenuă, în timp ce noi, cei maturi, avem retina bătătorită. Ideea expoziţiei se afiliază Consiliului Judeţean Suceava de a promova Bucovina în lume” a mai spus acesta. Promovarea zonei în care trăim este recomandată în contextul în care tot mai mulţi copii îşi clădesc visele de viitor în afara spaţiului în care s-au născut.

(Îmi cer scuze pentru calitatea fotografiilor, sper ca ideea de frumos să răzbată şi dincolo de forma de prezentare.)

Întâlnirea lui Efrem Sirul cu femeia uşoară

2010-05-18T13:48:00.010+03:00

Se spune că Sfântul Efrem Sirul avea obiceiul de a se întâlni cu înţelepţii locului, atunci când ajungea pentru prima oară undeva. Ajuns în cetatea Edesa îi iese în cale altcineva, de la care are, însă de învăţat...

Odată îşi lăsă patria şi aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaşte, care erau întru dînsa, iar pe de alta, pentru întîlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîntători, ca să ia model de viaţă de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicînd:
- Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpîne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrînd în cetatea Edesa, să mă întîlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului.
Astfel rugîndu-se, cînd a ajuns la porţile cetăţii, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrîn, ce va afla de la dînsul şi ce folos va dobîndi?
Deci, călătorind astfel cu aţintirea minţii, o femeie îndată îl întîmpină şi aceasta era desfrînată. Negreşit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rînduieşte tainic pe cele potrivnice.
Deci, sfinţitul Efrem, astfel întîlnind pe desfrînata, stătea uimit oarecum, căutînd către dînsa, mîhnindu-se şi pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzîndu-l, iarăşi privea la dînsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrînd s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis:
- Pentru ce nu te ruşinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi?
Şi aceea zise:
- Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sînt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu către noi, ci în pămînt, din care ai şi fost luat.
Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit şi femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.

Olimpică naţională la Consursul „Plus Minus Poezie”

2010-05-15T14:49:00.006+03:00

Anca Şcheul, elevă în clasa a V-a B la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 4 „Regina Elisabeta” din Rădăuţi este câştigătoarea Concursului Naţional „Plus Minus Poezie”, desfăşurat sub egida Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării. Rădăuţeanca a obţinut cel mai mare punctaj la etapa naţională a competiţiei, desfăşurate în data de 8 mai la Cluj-Napoca. Din totalul de 140 de puncte, cu cât au fost cotate probele de română şi de matematică pe care le-a susţinut, Anca a obţinut 133 de puncte. Performanţa elevei reprezintă cel mai bun rezultat al Şcolii nr. 4 „Regina Elisabeta” obţinut la română şi matematică, până în prezent. Cele două profesoare cărora eleva le-a făcut cinste sunt Ana-Maria Teişanu, profesoara de română, diriginta Ancăi şi Mirela Cotos, profesoară de matematică. Acestea au pregătit-o intens pe elevă pentru competiţie şi mărturisesc că în spatele reuşitei se află multe ore de muncă. Profesoara Mirela Cotos a precizat despre eleva sa, „Pentru proba de matematică, Anca a dat dovadă de gândire clară şi logică, iar la română a dovedit că are un adevărat suflet de artist. Eleva noastră este foarte talentată, cântă la flaut şi dansează. A reuşit să se concentreze foarte bine în situaţie de stress, în cele două ore de concurs în care a îndeplinit cerinţe de matematică şi de română” a menţionat profesoara Ancăi. Rezultatul remarcabil al fetei este consecinţa susţinerii profesorilor, dar şi a familiei acesteia, care a înţeles că aceasta trebuie să muncească suplimentar, uneori chiar şi în timpul destinat relaxării sau odihnei.
În afara premiului în bani, cărţi şi felicitări, Anca Şcheul a mai primit şi consideraţia organizatorilor etapei naţionale, în cadrul unei festivităţi organizate la Cluj. Nici colegii de şcoală nu s-au lăsat mai prejos. Tânăra a fost gratulată în cadrul unui careu organizat la Şcoala nr. 4 „Regina Elisabeta” din Rădăuţi, în cinstea ei.
Modestă din fire, Anca a împărtăşit câteva dintre impresiile sale de concurs, „A fost destul de dificil, dar mi-a plăcut subiectul şi l-am rezolvat cu plăcere. Mi-au plăcut textele de studiu şi tema compunerii – să redăm gândurile unei foi cu calcule absurde. Nu a fost foarte greu la matematică, pentru că am lucrat foarte mult probleme de logică. Este primul premiu naţional al meu. Am fost întâmpinată cu multe îmbrăţişări” a spus, încă emoţionată Anca.

Legea mea este moartea

2010-05-10T13:13:00.006+03:00

(O poezie de Maria-Mgdalena Diaconu)

M-am trezit dimineaţa - dar destul de târziu.
M-am frământat mult noaptea trecută,
Am adormit abia când mijea de ziuă.
M-am frământat, căci azi e ziua voii mele.
Şi ardeam de nerăbdare să văd ziua aceasta.

Lucrurile încă pot să se schimbe.
De aceea tremur.
Lucrurile trebuie să iasă aşa cum vreau eu –
E ziua aleasă a legii mele.

Şi cu cât se apropie seara mai mult,
Cu atât sunt mai îngândurată
Şi teama că ziua aceasta aleasă anume
S-ar putea sfârşi nepecetluită de legea mea
Mă face să mă prăbuşesc pe scaune, pe pat,
Să mă rezem de toţi pereţii care îmi ies în cale.

Dar iată-l! –
Vom exersa împreună minciuna,
Fiindcă de altceva nu suntem în stare
Nici nu ne putem dărui altceva
Unul altuia.

Tot freamătul nebunesc al trupului meu,
Toată încordarea lui silnică,
Nimic nu duce nicăieri.
Numai podeaua duce după vreun ceas paşii lui
Înapoi spre uşa carte se închide.

Ca altădată Iuda,
Ies afară, în noapte,
Căci între timp s-a lăsat întunericul.

Paşii mei urcă bezmetic pe străzi încâlcite.
Oamenii sunt simple siluete prinse în cerneala întunecată a cerului.
Văzduhul s-a spart
Şi ne închide ca o crustă
Trupurile din care sufletul s-a împuţinat
Ca o apă în vreme de secetă.

Un cunoscut mă opreşte.
Nu mai ştiu să articulez cuvinte.
Schimbăm banalităţi.
Picioarele mă ustură de atâta mers,
E vremea să dorm, să dorm, să dorm.

Tot întunericul acesta de ploaie tomnatică
Încuie în el ratarea zilei mele alese.
Astăzi am vrut să se facă legea mea,
Am vrut să împlinesc în trup
Ceea ce lipseşte fiinţei.
În urmă, n-am rămas cu nimic,
Singurătatea mea s-a mutat dinafară înlăuntru
Şi mi-e cu neputinţă să o îndur.

Astăzi s-a făcut legea mea – voia mea.
Dar astăzi adevărul a dat pe neaşteptate năvală peste mine:
Legea mea este moartea.
Ea stă coagulată în nişte substanţe chimice
Care s-au amestecat în pastila din cutie,
Pastila pe care au fabricat-o într-un laborator
De cine ştie unde.
Am luat-o imediat
Ca să opresc orice înfiripare de viaţă
În pântecele meu.

Doina Buliga Mindi - gânduri personale din cutia de culori

2010-04-23T14:51:00.026+03:00

Doina Buliga Mindi s-a născut la data de 20 august 1961 în comuna Dorneşti, judeţul Suceava. Deşi de formaţie profesională ingineră, aceasta s-a dedicat picturii, la maturitate, ca urmare a unei pasiuni mai vechi, cu rădăcini în copilăria sa. Cu toate că este o pictoriţă amatoare, rădăuţeanca îşi dă concursul pentru ca fiecare nou tablou să fie mai aproape de profesionalism şi chiar de perfecţiune. Artista se declară fericită că trăieşte în universul propriilor tablouri, expuse armonios pe pereţii casei sale. O notă personală a Doinei Buliga Mindi, este aceea că în timp ce pictează, gândurile sale se îmbină la fel de frumos ca şi culorile – motiv pentru care aceasta le notează pe hârtie, pentru că îi sunt foarte dragi.

Talentul artistei, la concurenţă cu modestia

Doina Buliga Mindi a absolvit Facultatea de Învăţământ Tehnic şi Pedagogic Suceava, în anul 1984. A profesat timp de 7 ani de zile ca sub-ingineră la fosta fabrică ISSA din Rădăuţi, unde a lucrat la atelierul de proiectare. În anul 2005 a absolvit secţia de pictură a Şcolii de Artă, din Suceava. Face parte din cenaclul „Ion Irimescu” din Rădăuţi şi este membră a „Grupului celor 5” din Suceava dar şi membră în „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice”. A debutat în anul 2000 cu o expoziţie personală la Galeriile „Gheorghe Asachi” din Iaşi, încurajată de pictorul şi cronicarul de artă ieşean Petru Bicer. A doua expoziţie personală a fost găzduită de Galeria de Artă din Rădăuţi, în anul 2007. Începând din anul 2003 şi-a expus lucrările la numeroase expoziţii de grup, organizate la Rădăuţi şi Suceava. Membră a centrului Cultural „Bucovina” din Suceava, artista este nelipsită de la cele două saloane anuale, adresate pictorilor amatori, în cadrul cărora a fost premiată în 2005, în 2007 şi în 2009. Lucrările sale se găsesc în colecţii de stat la Iaşi şi Suceava şi în colecţii particulare, în România, Italia şi Suedia. Temele predilecte ale artistei sunt florile, peisajele, natura statică, dar şi portretele. Mărturiseşte cu seninătate că este mulţumită atunci când pictează şi că participă la expoziţiile de grup cu mare plăcere, doar când este invitată.

10 ani de la debut

Încă din copilărie, Doina îşi petrecea vacanţele în atelierul unui unchi, de profesie olar, pe nume Petcovschi. Acolo a început să picteze în special flori dar şi motive populare. Artista rădăuţeancă mărturiseşte că pictează din dragoste pentru această îndeletnicire şi că nu s-a gândit vreodată că lucrările sale vor ajunge în faţa publicului. Debutul personal, din anul 2000, aproape că a luat-o prin surprindere. Într-o împrejurare fericită, i-a fost prezentată pictorului şi criticului de artă Petru Bicer, care a încurajat-o să expună. Despre expoziţia găzduită de Palatul Culturii din Iaşi, Doina îşi aminteşte ca despre o bucurie a începutului. După acest moment, cea mai dificilă a fost orientarea tematică. Artista a fost atrasă mereu de cadrele de natură, de culorile calde şi de flori, „Pictez, în general, ceea ce văd. Nu încerc să redau cu exactitate o imagine văzută şi de aceea, tablourile mele nu sunt copii după natură, frumuseţea naturală este neegalată. Există întotdeauna o sămânţă care reprezintă sursa de inspiraţie – cadrele de natură, poziţionarea mai multor obiecte, lucruri care mă impresionează la un moment dat” mărturiseşte aceasta.

Propriile tablouri reuşesc… să o ia prin surprindere

Artistul plastic Doina Buliga nu are un atelier de pictură, în sensul clasic al cuvântului. Şi-a depozitat materialele într-o cameră anume, dar de obicei, pentru că are nevoie de lumina zilei, aceasta „urmăreşte” soarele, de la răsărit, până la apus, plimbându-se prin casă cu pânza pe care pictează. Deşi îţi ajută soţul într-o activitate de comerţ, Doina are curajul să spună că pictura este meseria sa. Una dintre satisfacţiile personale se referă la faptul că pereţii casei sale sunt ornaţi cu propriile tablouri, colorate şi vesele, „Doresc multor persoane să trăiască printre tablouri, ca şi mine. Uneori, pot fi surprinsă de propriile lucrări, pe care nu le-am văzut o perioadă” mai spune aceasta.
De obicei, atunci când vinde un tablou, artista foloseşte banii pentru a-şi cumpăra materiale necesare pentru un altul. Astfel că pictura este o activitate ce ţine de un „circuit” al ei, „Mă detaşez de tablouri şi am învăţat să fac lucrul acesta, pentru că următoarea lucrare are nevoie de la fel de multă atenţie din partea mea. Când mă gândesc că tablourile mele au călătorit cu trenul şi au ajuns la Râmnicu Vâlcea, sau cu autocarul şi au ajuns în Italia, sau au zburat cu avionul şi au ajuns în Suedia, constat că ele au căpătat o identitate proprie” se confesează artista.

Cutia cu culori şi gânduri

Atunci când pictează, Doina mărturiseşte că mintea sa este străbătută de zeci de gânduri. Cele mai interesante dintre plăsmuirile minţii sale, atunci când pictează, se referă atât la pictura în sine, cât şi la viaţă, în general. Ca să nu-i „zboare” ideile şi să se poată gândi şi mai intens la acestea, pictoriţa îşi notează gândurile pe foi „volante”, pe care le depozitează chiar în cutia cu culori. Atunci când lucrează, ideile sale devin instrumente estetice, „Fiecare tuşă trebuie să aibă un rost, o personalitate, făcând în acelaşi timp parte într-un mod armonios, din ansamblu” a notat aceasta într-un moment de inspiraţie. În lucrările sale, Doina Buliga Mindi este adepta culorilor luminoase şi foarte rar i se întâmplă să picteze tablouri sumbre, „Frumuseţea nu vine din trăiri haotice, vine din echilibru şi măsură” mai crede aceasta. Unul dintre dezideratele artistei, în materie de pictură este să redea în culoare profunzimea imaginilor ilustrate de ea, „Culoarea urmăreşte forma obiectelor, mai mult decât atât, creează imaginea consistenţei unui anumit material” mai crede Doina. Aceasta explică cu drag că nu lucrează niciodată cu culorile din tub, ci cu nuanţe, pe care le combină, până obţine forma dorită.

Familia Doinei - cu înţelegere pentru pictură

Artista mărturiseşte că atât soţul său, Vasile, cât şi fiica sa de 21 de ani, Oana o susţin în demersurile sale picturale. Oana este studentă în anul III, la Facultatea de Ştiinţe Economice, în Cluj. Potrivit mamei, domnişoara se pune adesea în ipostaza unui critic de artă şi îi reclamă mamei eventualele inadvertenţe ale lucrărilor, „Are un dar al ei de a observa foarte rapid ceea ce nu e în ordine cu un tablou. Majoritatea albumelor de artă din casă sunt cumpărate de ea cu bani primiţi din bursă. Este şi ea pasionată de fotografie şi priveşte câteodată în albume” mai istoriseşte mama. Doina Buliga Mindi adresează atât tinerilor, cât şi celor mai în vârstă, îndemnul de a vizita galeriile de artă (orideunde), acolo unde se află expusă munca atâtor oameni cu sufletul frumos, „Îndrăzniţi de vizitaţi galeria de artă, pentru că nu veţi avea nimic de pierdut. Cu siguranţă, veţi deveni mai buni, mai relaxaţi, mai luminaţi. Tablourile sunt obiecte vii, ele fiind însufleţite de cei care le-au dat viaţă!” vă mai îndeamnă pictoriţa rădăuţeană.

Mamă...

2010-04-20T16:59:00.010+03:00

Astăzi este o zi cu totul specială... Cred că toate compunerile din lume au epuizat simţămintele pe care pot să le invoc, aşa, stângaci, aici. Am decis să reproduc o poezie, nu din prea mare trăire, ci din simplul motiv că îi place mamei mele. Tot astăzi, în timp ce participam la o serbare a grădiniţelor din oraşul meu, mi-au dat lacrimile, cum se mai întâmplă, la gândul că şi eu sunt mamă... Poate că într-o zi, când o să cresc mare, o să realizez şi eu ce se ascunde în spatele acestor cuvinte, pe care mi le notez, deocamdată ca temă pentru acasă. Întâmplarea face că tot azi, am deschis din arhiva foto o imagine pe care ţi-am dedicat-o mai demult şi care se numeşte "mama este însăşi o grădină minunată" şi pe care ţi-o dăruiesc azi. La Mulţi Ani, măicuţa mea!

Mama

Mamă, ştii tu, oare, datoria ta?
Ştii tu cât de sfântă este,
Dar şi cât de grea?
Ştii tu, oare, ce te-aşteaptă
Dumnezeu să fii
Pentru El, şi pentru lume
Într-ai tăi copii?
Mamă, nu uita datoria ta,
Nu uita răspunsul greu
Către Dumnezeu.

Mamă, nu uita că fiul,
Care-l ţii la piept
Poţi să-l creşti ca pe-un netrebnic
Ori cu suflet drept.
Poţi să creşti din el un înger
Ori un ticălos
Pentru asta vei răspunde-n
Faţa lui Hristos.

Mamă, tremură-naintea
Marelui răspuns
Mamă, pentru ochiul veşnic
Nu-i nimic de-ascuns.
Mamă, roagă-te şi plânge,
Trage cât de greu
Dar să ştii să creşti copiii,
Pentru Dumnezeu.

Mamă, mântuirea ta e naşterea de fii
Dar de fii curaţi şi vrednici
Pentru ca să ştii
Că de viitorul lumii
Tu răspunzi mai greu.
Mamă nu uita răspunsul
Către Dumnezeu.

“Iepuraşul” de Paşti i-a adus Teodorei speranţe noi de sănătate

2010-04-16T08:27:00.018+03:00

În familia fetiţei de 4 ani bolnave de leucemie din Rădăuţi, Zehra Teodora Roibu, a răsărit din nou speranţa. A patra zi după Paşti, iepuraşul i-a făcut cadou fetiţei suma de 3500 de euro. Suferinţele copilului au ajuns şi la urechile omului de afaceri rădăuţean Costel Babiuc, care a mijlocit desfăşurarea unei campanii pentru Teo, de către o fundaţie elveţiană. În Săptămâna Luminată, afaceristul însoţit de patru reprezentanţi ai fundaţiei, au descins la uşa familiei Roibu pentru a dona o parte din suma destinată însănătoşirii Teodorei. Până în prezent, cu ajutorul donaţiilor, familia Roibu a reuşit să adune în contul Teodorei suma de 13.450 de euro, din cei 15.000 de euro necesari şedinţelor de radioterapie. „Cazul” lui Teo a sensibilizat numeroase persoane din Rădăuţi dar şi din împrejurimile municipiului, care au contribuit puţin câte puţin, la contul deschis pentru sănătatea copilului.

Elveţienii au strâns 3000 de euro pentru Teo, în doar 2 zile

Diana, fiica cea mare a lui Costel Babiuc este colegă de clasă cu Adrian Roibu, fratele Teodorei. Aşa a aflat afaceristul despre suferinţa fetiţei, în urma unei acţiuni umanitare desfăşurate de clasa a 8-a de la Şcoala nr. 5 „Bogdan Vodă” Rădăuţi. Iniţial, Costel Babiuc a i-a donat lui Teo suma de 200 de milioane de lei, iar în luna februarie 2010 a repetat gestul, donând suma de 1000 de euro. Mai mult, acesta a trimis actele cu diagnosticul de leucemie infoblastică unei fundaţii umanitare din Elveţia, care s-a ocupat de strângerea fondurilor pentru Zehra Teodora. Despre campania organizată în Elveţia, mama fetiţe a precizat, „A fost o campanie desfăşurată de la copil la copil. În două zile s-au strâns 3000 de euro, în ciuda vremii ploioase, ceea ce m-a impresionat teribil. Patru dintre reprezentanţii fundaţiei au venit personal la noi, ca să ne înmâneze banii” a mai precizat Crenguţa Roibu.

Campania pentru sănătatea Teodorei – de la suflet la suflet

Vestea că o fetiţă din municipiul Rădăuţi este bolnavă de leucemie şi că are nevoie de bani pentru şedinţe de radioterapie sau chiar pentru un transplant medular s-a răspândit repede. Cunoscuţi ai familiei, dar şi străini din municipiu dar şi din localităţile învecinate au demonstrat că doresc să o ajute la modul concret pe Zehra Teodora. Unii dintre aceştia au donat bani în mod repetat direct familiei dar şi în contul deschis de părinţi la BCR Rădăuţi. Primii care au donat bani în contul pentru tratamentul fetiţei au fost colegii tatălui Teodorei, Iulian Roibu. În repetate rânduri, aceştia au adunat suma de 4000 de euro. Mama fetiţei aminteşte că a primit un ajutor important de la părintele Angel, parohul Bisericii Sfinţii Petru şi Pavel din Rădăuţi, care, în urma apelului adresat enoriaşilor a donat, în total, suma de 750 de euro. Alt ajutor financiar constant vine din partea unei cunoştinţe a familiei, Dorina Cojocariu. Aceasta se interesează mereu de starea fetiţei de câte ori o vizitează pe vecina Crenguţei Roibu. Dorina este unul dintre „emisarii” cazului Teodorei, care a recurs chiar la amplasarea unei cutiuţe pentru donaţii, în incinta grădiniţei unde este înscris băieţelul acesteia. O altă persoană care a organizat o mini-colectă a fost Lili Moroşan. Aceasta a apelat la rude, astfel că mai mulţi copii din familie au donat sume modice, dar din suflet, pentru a o ajuta pe Teo. Nu în ultimul rând, apelul la într-ajutorare a ajuns şi la şcolile şi liceele din municipiu şi din zonă. Astfel, înainte de Paşti, profesorii dar şi elevii din clasele mari de la Colegiul „Andronic Motreescu” au donat Teodorei suma de 16 milioane de lei vechi. O altă colectă organizată pentru Teo a avut loc şi la Şcoala cu clasele I-VIII „Samson Bodnărescu” din Gălăneşti; cadrele de aici au donat suma de 150 de euro.

Teo mai are 8 ani de tratament şi de monitorizare a stării de sănătate

În prezent, Teodora este vioaie şi urmează cu o conştiinciozitate de adult tratamentul prescris de medici. Totuşi, coeficientul de toxicitate prezent în ficatul fetiţei nu îi permite să urmeze tratamentul cu radioterapie mult aşteptat. Potrivit mamei, ultimele analize la TGP au indicat cifra de 237, în loc de cifra normală de 46. De asemenea, ultimele analize în urma puncţiei lombare nu au fost prea îmbucurătoare. Analizele probelor recoltate din măduva spinării au indicat 13 elemenţi – celule canceroase. În urmă cu un an de zile, fetiţa a căzut pe spate şi s-a lovit uşor la coloana vertebrală, lovitură care a generat însă un hematom. În luna martie 2010, doctorii de la Spitalul „Sfânta Maria” din Iaşi au depistat acest hematom şi l-au extras. Însă datorită acestui procedeu, analizele nu au fost foarte concludente.
Tratamentul de întreţinere în urma citostaticelor, pe care îl urmează Teodora este unul de durată. Referitor la acesta, mama Crenguţa a menţionat, „Acum se află în luna a 11-a de tratament de întreţinere. Mai are 8 ani de tratament. În primul an de tratament, are de făcut puncţii în fiecare lună. Începând din anul al doilea de tratament, are de făcut puncţii o dată la trei luni de zile, sau oricând starea de sănătate o cere. Însă de fiecare dată când are de făcut aceste puncţii, încerc să mai amân o lună, pentru că sunt foarte dureroase pentru copil” a mai explicat mama. Aceasta a mai relatat că de fiecare dată când Teodora are de făcut puncţii, are foarte mari emoţii, „Analizele sunt foarte periculoase. În coloana vertebrală se află numeroase ramificaţii nervoase. O înţepătură greşită şi copilul ar putea rămâne paralizat pe viaţă. Însă am încredere în doctorii de la Iaşi, pentru că sunt specialişti” mai spune cu speranţă şi cu teamă mama.
Gândurile mamei se îndreaptă înspre plecarea în Italia, „Cu banii pe care ne-au ajutat oamenii să-i strângem, am putea pleca oricând în Italia. Vom face şi teste de compatibilitate pentru operaţia de transplant, în cazul în care va fi nevoie. Doamna doctor a fetiţei ne îndeamnă să avem răbdare, că se va stabiliza şi starea de toxicitate a ficatului” a mai precizat aceasta.
Cu toate că ieşirile la aer sunt privite cu reţinere de către doctori, Teodora a putut face de Paşti ceea ce îşi doreşte cel mai mult – să iasă afară din casă. Împreună cu familia sa, fetiţa a putut zburda timp de mai multe ore pe o pajişte plină de ghiocei şi brânduşi din comuna Suceviţa (vezi foto). În mica excursie organizată de părinţi, Teodora a fost însoţită de fratele său, Adrian, dar şi de căţelul roz de pluş, cu care a împărţit tot entuziasmul legat de culesul florilor de primăvară.

Familia Roibu le mulţumeşte tuturor donatorilor care au contribuit financiar la sănătatea copilului lor şi îşi cere scuze faţă de persoanele cărora nu au avut ocazia să le mulţumească până în prezent! Persoanele care vor să o ajute pe Teo , o pot face la: Cont în lei – 2511A010104056900241, de asemenea RO42RNCB0241104056900001 şi cont în valută – RO15RNCB0241104056900002. Pentru donaţiile în valută, este necesar codul BIC - RNCBROBU, iar pentru donaţiile în lei, este necesar CNP-ul mamei - Crenguţa Roibu - 2720422221167. Cu mulţumiri din partea familiei!

"De la moarte la viaţă"

2010-04-10T10:22:00.007+03:00

Această carte, scrisă de călugărul Paulin Lecca, reprezintă o mărturie vie dintr-un trecut pe care noi, tinerii, îl cunoaştem foarte puţin. Contemporan cu Valeriu Gafencu, personajul cărţii îşi asumă drame similare, pe care le trăieşte mereu la limita dintre moarte şi viaţă. Aşa cum indică şi titlul, trecerea este inversă logicii mundane - dimensiunea inertă a conştiinţei este, treptat, înlocuită cu trezvia dată de trăirea în Hristos.
Este o carte-document ce evoluează pe două planuri, cel istoric şi cel al unui destin uman, ambele marcate de o luptă acerbă cu compromisul. Dacă mai există azi mărturii şi dovezi pentru a crede, atunci între aceste coperţi se enunţă adevăruri palpabile, pe care orice cititor cu inima deschisă nu le va tăgădui. Acest mic volum care te ţine cu sufletul la gură pe toată durata lecturii, acomodează percepţiile cititorului cu dimensiunea "miracolelor" cotidiene, venite ca răspunsuri în momente de criză ale conştiinţei.
O carte cutremurătoare la nivel evenimenţial - a realităţii deportărilor în Transnistria, a minelor de război ce explodează la tot pasul şi a verdictelor pedepsei cu moartea revocate în ultima clipă, în favoarea vieţii. Nu în ultimul rând ni se vădeşte o experienţă care oţeleşte credinţa - detenţia în numele unei cauze cruciale- aceea de a nu lua viaţa oamenilor, pe timp de război.
Ca şi în faţa martiriilor primilor creştini, în inima unui cititor care caută adevăruri, se naşte responsabilitatea faţă de trecutul nu foarte îndepărtat, care ne implică. Nu de modele comportamentale şi morale veţi avea parte, dacă parcurgeţi această carte, ci de file de Pateric al zilelor noastre. Nu tăria de caracter, determinarea şi prozaica împlinire a idealului fac această carte un model de conduită creştină. Ci valori mult mai sensibile şi mai "desuete" pentru zilele noastre: trăirea în Hristos, în Adevăr şi în iubire faţă de semeni, cu tot ceea ce presupune aceasta - curaj, jertfă şi nădejde vie.
O carte-reper, o carte - piatră din capul unghiului pe care fiecare poate construi Omul nou, din nou. V-o recomand cu căldură!

Morţii cu viii

2010-04-08T16:31:00.050+03:00

La români există şi vorba "Morţii cu morţii, iar viii cu viii!". Zicala îşi pierde din miez în preajma sărbătorii Învierii Domnului, o sărbătoare dedicată celor adormiţi care vor învia. De Paşte, când se cântă "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!", cei vii trăiesc o comuniune aparte cu cei adormiţi. În satele din Bucovina, încă din Postul Mare, există obiceiul de a îngriji mormintele defuncţilor din familie. Curăţenia din case se prelungeşte până la locurile de veci, ca o anticipare pentru "vizita" la cimitir, din a doua sau a treia zi de Paşte. Unii creştin-ortodocşi cinstesc amintirea morţilor, încă din noaptea de Înviere. După ce au luat lumină şi au participat la slujbă, credincioşi se duc să aprindă candele în cimitir, la la mormintele celor dragi, aflaţi "dincolo", însă nu prea departe...

În satul sucevean Măriţeia Mică, tradiţia legată de cinstirea morţilor este veche. Pentru că sunt două cimitire, există şi două zile consecutive în care sătenii dau pomană, de sufletul celor adormiţi. După ceremonia religioasă de dimineaţă de la biserică, preotul oficiază câte o scurtă slujbă de pomenire la fiecare mormânt, în prezenţa rudelor, a cunoştinţelor şi a sătenilor. Fiecare gospodar pregăteşte din timp pomenile - colaci, ouă roşii, lumînări şi obiecte casnice, de obicei de bucătărie, pe care le va oferi fie altor săteni, fie săracilor. După ce preotul cântă "Veşnica pomenire" şi sfinţeşte pomenile şi mâncarea, oamenii se destind şi încep să povestească unii cu alţii. Relatează întâmplări legate de cei dragi plecaţi de lângă ei, varsă o lacrimă dar şi câte o picătură-două din paharul de ţuică, cu care cinstesc memoria adormiţilor. Mânâncă din bucatele tradiţionale sfinţite, râd şi vorbesc. Cimitirul întreg se umple de zgomot şi de viaţă, de bucurie, din care se împărtăşesc deopotrivă şi viii şi morţii.

Pregătiri pentru Paşte, în stil bucovinean

2010-04-01T09:00:00.037+03:00

Creştin-ortodocşii au două mari sărbători peste an – Naşterea şi Învierea Domnului. În comuna suceveană Arbore, la aceste două praznice se adaugă şi Hramul Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul”, ctitoria lui Arbore cel tânăr, pârcălab de Suceava. Însă în Săptămâna Mare din postul Paştelui, gospodarii arboreni se întrec în curăţenia de primăvară, dar şi în pregătitul bucatelor pentru sărbătoarea Învierii lui Hristos. Despre obiceiurile legate de această sărbătoare, a acceptat să ne împărtăşească câteva secrete profesorul Gheorghe Dolinschi, arborean şi bun cunoscător al tradiţiilor locale.

(foto - femei care încondeiază ouă din zona Brodina şi Vicov, judeţul Suceava)

Curăţenia generală şi vopsitul ouălor, în Joia Mare

Săptămâna Mare este o săptămână deosebită pentru toate gospodinele, pentru că este săptămâna curăţeniei de peste an. La fiecare casă, gospodina face curăţenie de farmacie, cum spune ţăranul. Unul dintre obiceiurile păstrate atât în mediul rural, cât şi în cel urban este ca oamenii să poarte de Sfintele Paşti haine noi. Profesorul Gheorghe Dolinschi îşi aminteşte de acest obicei ca fiind unul foarte vechi, de pe vremea când straiele populare erau purtate în fiecare zi, „Sărbătoarea Paştelui trebuie să găsească totul curat; să te găsească cu o haină nouă, cu încălţăminte nouă. Nu se mai pregătesc acum acele costume populare care se făceau înainte şi care erau fala fetelor de măritat dar şi a tinerelor gospodine. Obligatoriu trebuiau să iasă cu o cămaşă nouă de Paşti. Dacă nu costumul complet, măcar cămaşa trebuia să fie nouă să se ştie că a fost cusută de lelea Maria care este pricepută” a povestit acesta.

(foto - costume populare din Bucovina)

O altă etapă pregătitoare pentru Sfintele Paşti este prepararea bucatelor. În această perioadă se pregătesc sarmalele, iar gospodina le găteşte fără să guste. Acest lucru constituie un adevărat talent culinar, antrenat de-a rândul anilor. Se pregăteşte pasca, plăcintele şi prăjiturile – acestea din urmă fiind un alt motiv de „întrecere” al bucătăreselor din Arbore.
În Joia Mare este singura zi când se vopsesc ouăle. Despre vopsitul ouălor în satul Arbore, Gheorghe Dolinschi a mai menţionat, „În zona noastră nu există obiceiul închistritului ouălor şi e păcat. În schimb, ouăle se vopsesc în diferite culori, foarte vii. Este o splendoare să vezi un castron sau un coşuleţ cu ouă, de diferite culori. La închistrit, femeile înainte mai puneau frunze de pătrunjel, iar desenul lor rămânea pe ou, poate şi din spirit de economie. În ultimul timp se fac şi ouă închistrite la noi, dar foarte simplu, o dungă sau două dungi roată pe ou, iar pe o parte şi pe cealaltă se desenează crucea, care se pune şi pe pască. Ouăle închistrite, le importăm din zonele de munte ale noastre sau de la Câmpulung, Vatra Dornei încolo – acelea sunt predominant decorative” a mai spus profesorul Dolinschi.

(foto - copii de la Şcoala nr. 4 "Regina Elisabeta" din Rădăuţi, la o serbare)

„Împuşcăturile” cu carbid şi bancurile din curtea bisericii

În privinţa deniilor din Săptămâna Mare şi a slujbei din noaptea de Înviere, tradiţiile au rămas, în mare parte intacte. Gheorghe Dolinschi mărturiseşte că pe când era copil, mergea foarte des la biserică, mai ales în Săptămâna Patimilor, pentru a trece pe sub aer. Unul dintre obiceiurile săteşti din noaptea de Înviere erau „împuşcăturile” cu carbid, înlocuite, în mediul urban cu pocnitorile sau cu petardele, „În noaptea de Înviere erau acele împuşcături memorabile care se făceau cu ajutorul carbidului, care ardea într-o cutie. Acest obicei s-a pierdut, iar acum este mai multă disciplină la biserică. Slujba trebuie să se desfăşoare într-un cadru deosebit” a mai relatat profesorul Dolinschi. Vineri seară este Prohodul Domnului, iar Sâmbăta se merge la Înviere. Un alt obicei, păstrat îndeosebi la satele sucevene este întâlnirea dintre membrii comunităţii, chiar după slujba de Înviere sau mai târziu, la slujba din zi, cunoscută sub numele de „Învierea mică”, „După slujba de Înviere care se termină în jurul orelor 2.00, oamenii ori merg acasă, ori rămân în curtea bisericii. Atunci au prilejul să-şi depene diferite întâmplări. După un post lung de 40 de zile, oamenii vor să se relaxeze puţin. N-au spus bancuri – acum le spun. Nu toate gospodinele merg la horă. Hora va fi a doua zi de Paşti, lunea. A doua zi va fi horă, bal şi cu asta s-a încheiat” a mai relatat Dolinschi despre obiceiul „socializării” săteşti.

Obiceiul sfinţirii „blidului” (foto de aici)

La orele 5.00 sau 6.00 ale dimineţii, în general bărbaţii se îndreaptă spre biserică, după ce, în prealabil, gospodinele s-au gândit cum să pregătească un coş cât mai frumos. Într-un spaţiu de câţiva centimetri pătraţi, gospodina expune pască, cozonac, prăjituri, ouă, tot ce a gătit şi achiziţionat pentru masa de Paşti. Potrivit obiceiului din aceste bucate, sătenii vor da şi preotului, ori o pască, ori ouă, ori bani. La sfinţitul „blidului” are loc o altă întâlnire între membrii comunităţii săteşti, absenţa de la acest obicei religios şi laic deopotrivă nu poate fi lesne motivată, „La sfinţitul coşului este o feerie, pentru că este încă întuneric şi se face un cerc mare din toate coşurile satului, de trei-patru rânduri. În satul nostru vin cu blidul la sfinţit aproximativ 500-600 de persoane. Plouă, tună, trăsneşte, ninge, se merge cu blidul! Blidul este o coşarcă frumoasă, nu simplă, vopsită în culori diferite, în care se pune, pe fund, puţin fân sau lucernă. Aceasta se sfinţeşte şi se dă animalelor. Peste fân se pune hârtie albă ori un prosop foarte frumos. Fânul este pentru sănătatea animalelor, de fapt lor li se dă şi „nafură” care se primeşte de la preot atunci când trece cu sfinţitul blidului. Lumânările se înfig lângă coş. Dar ce paradă a costumelor se face atunci, la sfinţire!” a mai relatat, plin de entuziasm profesorul Dolinschi.

Spălatul pe faţă cu oul roş

După ce sfinţeşte preotul mâncarea, oamenii vin acasă. Între timp, gospodina, într-o cană a pus un ou roşu şi un bănuţ de argint – „Să fii preţios ca argintul şi frumos ca oul închistrit!”. Nu doar în acea dimineaţă, ci în mai multe dimineţi la rând, timp de o săptămână, oamenii se spală cu apa respectivă. Banul respectiv mai semnifică prosperitatea familiei, iar roşeaţa oului – sănătatea, care trebuie să se vadă şi pe obraz. Acest obicei reprezintă şi un mod de a educa tineretul, în virtutea tradiţiilor. Stropitul cu apă nu se practică în satul Arbore, s-a practicat un timp, dar cu parfum, deşi nu este înscris în tradiţia locală. Ghoerghe Dolinschi consideră că păstrarea tradiţiilor legate de obiceiurile pascale trebuie perpetuată şi de tineri, „Suntem perfect integraţi în comunitatea ortodoxă şi mai mult în plus, nimic. Cel puţin, în familia mea nu se obişnuieşte să se împrumute din altă parte obiceiuri. Le păstrăm ale noastre, că sunt grozave” a concluzionat acesta. Nu-i aşa?

***

Dedic acest articol tuturor persoanelor dragi mie, alături de urarea "Un Paşte fericit!". Dacă doriţi să împărtăşiţi câteva obiceiuri legate de specificul zonei din care faceţi parte, sunteţi invitaţii mei. Fiind un timp special, de sărbătoare, vă rog să vă amintiţi şi de Teo. Vă mulţumesc!

Despre cădere şi ridicare

2010-03-29T13:19:00.015+03:00

Astăzi vreau să navighez pe ocean cu barca pneumatică, adică să vă spun de ce m-a fascinat atât de mult celebrul roman al lui F. M. Dostoievski, „Crimă şi pedeapsă”. Despre această scriere capitală se poate vorbi prea puţin în ansamblu, se poate doar particulariza.
„Cazul” lui Raskolnikov, criminalul de care nu ai cum să nu te ataşezi, este o reuşită literară, în primul rând prin verosimilitate. Personajul este creat ca o sumă de contrarii, iar sufletul său găzduieşte o permanentă luptă dintre bine şi rău, redată prin fine observaţii psihologice. Ceea ce fascinează este receptarea gândurilor celor mai intime ale unui criminal atipic, ajuns pe tărâmul crimei dintr-o eroare de conştiinţă. Eroarea e tocmai ateismul său, din care eroul îşi fabrică argumentul faţă de „dreptul oamenilor superiori de a comite atrocităţi şi crime”. De fapt scriitorul ilustrează prin libertatea de a ucide pe care i-o atribuie personajului său, concepţia că „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis” – o idee provocatoare care a generat dezbateri separate interminabile.
De ce ucide Raskolnikov? Pentru că se consideră „ales” să înfăptuiască binele social. În concepţie dostoievskiană, crima este rezultatul unei proaste orânduiri sociale. Iar Raskolnikov trece printr-o criză – îi murise logodnica, se simte neputincios financiar faţă de soarta mamei şi a surorii sale; locuieşte în condiţii mizere şi nu se poate întreţine la facultate. Ideea de a ucide o fabrică în momentul în care abandonează complet lupta. „Parazitul” care se autoresimte se împănează deodată cu atributele „rasei superioare” a geniilor, a neînţeleşilor rejectaţi de o societate absurdă. Îşi arogă „misiunea” de a ucide o cămătăreasă, persoană faţă de care îşi canalizează, în mod injust, toate frustrările. Resortul crimei sale este, paradoxal, o laşitatea exacerbată faţă propria situaţie. Ajunge să ucidă două persoane inofensive( a doua ucidere nu fusese premeditată). Instabil în propria sa ecuaţie a vieţii, gândeşte că poate instaura o ordine socială exterioară…
Atipicitatea personajului constă în capacitatea sa de milă şi de generozitate faţă de oropsiţii sorţii. Raţiunea nu îl părăseşte complet – realizează din puţine date că pretendentul surorii sale este un ipocrit şi un filfizon fără scrupule – ceea ce se va demonstra ulterior.
De fapt, criminalul Raskolnikov are un potenţial bun, pe care acesta îl redescoperă prin iubirea care i se dăruieşte, în mod neaşteptat spre finalul cărţii. Este un norocos că are şansa să lucreze la întoarcerea destinului său, care aluneca iremediabil spre ratare. Reabilitarea sa începe în momentul în care Sonia (prostituata care îl iubeşte) îi dăruieşte o cruce şi, împreună cu aceasta, promisiunea că îl va însoţi oriunde îl va arunca sentinţa condamnării.
Aproape neverosimilă prin amploare, deturnarea de la curgerea firească a consecinţelor acţiunilor, este de fapt o dublă reabilitare. Sonia nu mai este nevoită să se prostitueze, iar el, Raskolnikov descoperă treptat credinţa şi căinţa – trăire de care nu are parte decât târziu, după deportarea în Siberia.
Ultimele pagini ale cărţii sunt memorabile şi pline de exaltare. Sufletul lui Raskolnikov este animat de o trăire cu totul nouă, în care întrezăreşte identificarea cu persoana iubită, „Oare poate acum, credinţa ei să nu fie şi credinţa mea? Sentimentele, năzuinţele ei, cel puţin…”.

„Iconarul nu face altceva decât să dea deoparte vălul care acoperă lumea nevăzută, lumea lui Dumnezeu, lumea Sfinţilor”

2010-03-21T14:10:00.036+02:00

Florin Bejinari are 49 de ani şi este un pictor iconar rădăuţean. A absolvit Liceul „ Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi. Tot ce ştie, în această meserie a învăţat în urma lecturii şi a unei activităţi susţinute ca autodidact. De fapt, iconarul admite că învăţarea meseriei a avut loc numai cu ajutorul lui Dumnezeu, relaţie în afara căreia pictatul icoanelor nu poate exista. Familia Bejinari mai este alcătuită şi din Maricica, soţia şi „mâna dreaptă” a lui Florin, precum şi din cei trei copii frumoşi şi talentaţi în domeniul artelor şi al literaturii: Andreea de 16 ani, Oana de 11 ani şi Marius de 10 ani. În peregrinările sale, atunci când participă la târguri şi expoziţii, pictorul iconar Florin Bejinari nu uită să promoveze frumoasele meleaguri ale Bucovinei – o „matcă” de inspiraţie şi de spiritualitate. Iconarul mai afirmă că, în această meserie nu este de ajuns să vrei şi să poţi, ci mai ales să ţi se ofere şansa.

„Aş fi ipocrit dacă aş spune că singur am învăţat, de fapt cu voia lui Dumnezeu s-au întâmplat toate”.

- În ce împrejurări aţi început să lucraţi ca pictor iconar?

Florin Bejinari: Destinul meu de pictor iconar se împleteşte cu cel al familiei. Am început să pictez icoane chiar din primul an de căsătorie, în anii ’90, când am primit o solicitare din satul natal al soţiei să pictez o icoană pentru hramul bisericii. Se numea „Hramul tuturor sfinţilor”, o icoană foarte complexă, cu foarte multe personaje. Nu era prima mea icoană, dar până atunci pictam aşa, după ureche, tablouri, reproduceri, nu aveam un stil aparte. Chiar nu mă regăseam nicăieri. În momentul în care am văzut ce aveam de pictat, mi-am dat seama că este o provocare şi m-am apucat de lucru. La 28 de ani am început să pictez icoane. Mă regăseam în ceea ce făceam. Lipseau cunoştinţele pe care nu le aveam. Am început să studiez singur, ca autodidact, probabil şi din voia lui Dumnezeu. În timp, mi-am îngăduit să-mi extind activitatea şi asupra icoanelor pe ouă. Practic, nu se poate spune despere imaginea de pe ou că este o icoană, pentru că icoana este una sigură, este cea pictată pe lemn, în stil bizantin şi care nu are nimic de-a face cu pictura realistă aşa-zis profană. Ideea nu-mi aparţine. Iată că astăzi (n. red. 9 martie) este ziua lui Marcel Colibaba, marele ceramist care a răposat, Dumnezeu să-l ierte, el a avut această idee. Lucrând împreună într-un atelier de pictură, m-a întrebat de ce nu încerc să pictez şi sfinţi pe ouă. Aşa am început să pictez scene religioase pe ouă. Un timp am început să lucrez în paralel, şi icoane pe lemn, şi scene religioase pe ouă, dar şi icoane pe sticlă.
Aş fi ipocrit dacă aş spune că singur am învăţat, de fapt cu voia lui Dumnezeu s-au întâmplat toate. Efectiv, când mă apucam de lucru mi se deschideau nişte orizonturi de care habar nu aveam. Priveam la televizor, sau în articole de ziare, sau în diferite cărţi şi regăseam aceeaşi tehnică pe care o aplicam eu fără să îmi dau seama.. În timp, lumea a început să mă cunoască, am început să avem chiar şi comenzi. La început, a existat o adevărată dramă. După anii ’90 a fost o nebunie cu datul afară. Iar noi, cum în atelierul de pictură scriam atunci minuni despre „trăiască” şi „înflorească”, am intrat în şomaj. De aceea, am început să ne reorientăm profesional către pictura religioasă.

- Ce meserie aţi practicat înainte de a descoperi vocaţia pentru pictatul icoanelor?

F. B.: Lucram la actualul RAUCL, respectiv la Servicii Comunale, unde era un atelier de pictură. Lucram alături de regretatul Marcel Colibaba şi de soţia lui, Olimpia. Având timp liber, acolo ne permiteam să facem şi alte lucruri decât să scriem „minunile” care erau de scris. În timp, am început să avem şi comenzi. Soţia m-a ajutat foarte mult în demersul meu artistic, în sensul că m-a susţinut la maxim. Ba mai mult, şi-a împărţit activitatea între bucătărie şi atelier. Lucrăm împreună, pot chiar să spun că jumătate din ceea ce am eu de făcut realizează şi ea. Are şi acel ochi critic al femeii, dar şi al soţiei, spunându-mi unde nu este bine, unde trebuie să corectez. În felul acesta, am ajuns să punem un foarte mare accent pe calitate. Ea face, de obicei partea finală, se ocupă de lăcuitul ouălor.

„Tradiţia nu înseamnă să se oprească într-un anumit loc”

- Cum a fost apreciată, în timp, munca dumneavoastră?

F. B.: Am fost invitaţi la diferite târguri ale meşterilor. Primul a fost la Suceava, în anii 1995 – 1996, unde ne-am bucurat de un succes deosebit, fiind primii care am început să facem ouă pictate cu scene religioase, din ţară, din câte cunosc eu. Atunci am vândut multe ouă pictate, care s-au „evaporat”, efectiv. Asta ne-a impulsionat să lucrăm mai departe. Am cunoscut o femeie din Germania care ne-a ajutat foarte mult, cumpărând de la noi – lucru care ne-a stimulat. În timp, am participat la târguri şi la expoziţii organizate în ţară. Am obţinut şi premii, dintre care aş aminti, Marele Premiu de la Târgul meşterilor populari, de la Suceava, în anul 1998. A urmat Diploma de excelenţă de la Sibiu, iar domnul director de acolo, Cornel Bucur, a avut o mare influenţă asupra noastră, întrucât este un om foarte exigent în ceea ce priveşte tradiţia. Am fost invitaţi la respectivul târg şi toată lumea ne avertiza să avem grijă că lucrările noastre nu se înscriu în tradiţia populară. A trecut domnul director, s-a uitat cu un ochi foarte sever şi în cele din urmă a zis „Bravo” şi a plecat. După aceea, am reuşit să vorbim mai pe larg şi a spus că este bine ceea ce facem, pentru că tradiţia nu înseamnă să se oprească într-un anumit loc. Lumea evoluează, la fel şi noi, oamenii, la fel şi tradiţia – apar lucruri noi, care se dezvoltă. Înainte de a fi încondeiate cu diferite modele, la început erau doar ouăle roşii. Cam în fiecare an am luat câte un premiu la Festivalul ouălor încondeiate de la Ciocăneşti, premiul I, II, III sau menţiuni. Acolo am început să mergem cu trei-patru ani în urmă. Nu îmi mai amintesc de premii, de fapt nici nu pun prea mare accent pe ele. Mă stimulează pe moment, dar le uit. Menţionez că am colaborat foarte bine şi cu o reţea hotelieră, Continental, am expus lucrările în holurile clădirilor şi am făcut demonstraţii în Bucureşti, Oradea, Arad, Sibiu – unde au ei hoteluri. De asemenea, în activitatea mea m-a ajutat foarte mult şi pictorul Traian Postolache, căruia îi sunt recunoscător.

- Ce ne puteţi spune despre faptul că sunteţi autorul celui mai mic ou pictat?

F. B.: A fost o simplă constatare. La un târg, a venit un reporter şi a văzut oul respectiv. Oul pictat este prezentat în comparaţie cu un nou de chibrit, pe blogul meu, la adresa http://icoane-oua.blogspot.com. Ca expoziţii, nu am organizat niciuna personală în ţară, doar expoziţii de grup, la Salonul Artiştilor Plastici, de la Suceava. În străinătate, am avut expoziţii personale, la Paris în 2002, la Caneva, lângă Veneţia în 2007, de asemenea la Târgul de Turism din Augsburg, unde am fost invitaţi împreună cu Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, cu Pensiunea „Bucovina” şi cu domnul ceramist Magopăţ. La Târgul se la Augsburg, standul României s-a bucurat de un real succes.

Expoziţie la Parlamentul Europei

- Vorbiţi-ne despre proiectele profesionale din următoarea perioadă.

F. B.: Ca proiecte de viitor, cel mai apropiat este Târgul Meşterilor Populari de la Vatra Dornei, unde recent am primit invitaţia şi mi-am confirmat participarea. Acesta va avea loc în zilele de 25 şi 26 martie. Pe 27 şi 28 martie va ava loc Festivalul Ouălor încondeiate de la Ciocăneşti. Toate aceste activităţi se încadrează în proiectul mai amplu „Paştele în Bucovina”. Mi s-a propus, dar fără titlu oficial, însă în procent de realizare de 90%, să participa la o expoziţie la Parlamentul Europei, în aceeaşi formulă, cu domnul Chetraru, cu meşterul Magopăţ şi cu Ansamblul „Ciobănaşul”. Această manifestare, în care se doreşte promovarea zonei Bucovinei, ar avea loc în perioada 12-14 aprilie 2010 şi este organizată de euro-parlamentarul Petru Luhan. De asemenea, încă neoficial, am primit o propunere, de la Ambasada României de la Paris, pentru a expune acolo, cu icoane şi ouă, pe durata sărbătorilor pascale.

- S-ar putea spune că în familia Dumneavoastră există un mediu propice pentru creaţia artistică. Care ar fi secretul?

Dintre toţi copiii, cea mijlocie, Oana ne urmează harul. Este foarte talentată şi eu zic că în foarte scurt timp mă ajunge şi chiar mă întrece. Are o imaginaţie şi nişte lucrări debordante, precum şi o colecţie mare de premii. A organizat deja expoziţii în Ucraina, la Suceava la Prefectură, dar şi la Galeria de Artă din Rădăuţi. A câştigat un concurs internaţional organizat de Parlamentul Europei şi ne-a luat-o înainte. De fapt Oana cântă şi la vioară. Cel mic urmează ore de chitară, iar Andreea este elevă la Filologie, la Colegiul Tehnic din Rădăuţi.
Dacă formatul nostru interior este de aşa natură, din doi oameni sensibili, cu precădere înclinaţi către artă, nu cred că ar fi putut ieşi trei matematicieni sau fizicieni, ci tot copii cu înclinaţii spre muzică, literatură, pictură.
Soţia este cea care închide cercul în toată activitatea mea. Noi formăm cercul respectiv, iar în interiorul lui se află familia şi asta o zic chiar din toată inima. În mediul social, la vernisaje nu mă simt bine. Multă lume pune pe seama tăcerii mele faptul că sunt încrezut, dar în atelier mă simt cel mai bine. Aceste lucruri se înţeleg doar din interior. Când pictez nu obosesc. Obosesc fizic în sensul că mă doare spatele, dar orarul meu de lucru este de 12 ore pe zi. De când am îmbătrânit fac pauze mai dese.

„Cele mai frumoase lucruri vin de la oamenii simpli, fără interpretări, ele vin din inimă”

- Vorbiţi-ne despre pictatul icoanelor.

F. B.: Prin însăşi activitatea sa, iconarul este supus unor canoane, tocmai pentru a nu se abate de la sensul adevărat al picturii. Altfel, am veni cu lucruri noi, iar lucrurile noi s-ar putea să devieze de la adevăratul sens al icoanei. Fiecare îşi impune punctul lui de vedere, dar între anumite limite, ca şi în cazul libertăţii, pentru că altfel am ajunge la anarhie. De altfel, Michelangelo, fiind întrebat cum reuşeşte să sculpteze atât de frumos - se ştie că era un maestru al anatomiei umane – a răspuns foarte simplu, cel mai greu este să aleagă blocul de marmură. Odată ce a ales blocul de marmură, dă la o parte tot ce e de prisos şi rămâne esenţa. Iconarul nu face altceva decât să dea deoparte vălul care acoperă lumea nevăzută, lumea lui Dumnezeu, lumea Sfinţilor, iar acest lucru se face printr-un singur mod. Pe lemn de lipeşte o fâşie de pânză foarte subţire, care se tratează apoi cu un grum format din piatră, clei de oase şi aşa mai departe. Pe scurt, aceste lucruri cuprind elemente din regnul mineral, animal şi vegetal, deci un întreg univers. Icoana în sine este tridimensională şi nu bidimensională. În mod inevitabil, iconarul trebuie să aibă şi un duhovnic, sub oblăduirea căruia trebuie să lucreze. Înainte să descopăr acest lucru, găseam că icoanele nu au destulă lumină. Şi acum, tot spre asta tind, să le fac cât mai luminoase. Ca orişice părinte bun, duhovnicul meu, arhimandritul Iustin, stareţul Mănăstirii Bogdana, când greşesc mă trage de urechi, iar când fac bine nu mă laudă.

- Ce amintiri de suflet aveţi, legate de pictura icoanelor?

F. B.:Una dintre cele mai dragi lucrări ale mele este contribuţia mea la pictura iconostasului de la Soroca, la care mi-am adus smerita contribuţie, împreună cu soţia mea. Legat de aceasta am trăit un moment absolut tulburător. În momentul în care se sfinţea iconostasul, lumea venea să se închine. Între lume se afla şi o băbuţă micuţă, îmbrăcată aşa, sărăcăcios. S-a închinat la Maica Domnului şi, cu lacrimi în ochi a zis, „În sfârşit, Maica Domnului a venit acasă”. Era un paraclis în cetatea Soroca unde nu erau icoane, ci afişe, mă rog, nu era ceea ce trebuia. Şi spusele băbuţe m-au mişcat aşa, profund. Cele mai frumoase lucruri vin de la oamenii simpli, fără interpretări, ele vin din inimă.
Contează foarte mult şi faptul că, undeva, într-o casă, sau în mai multe case, se află şi lucrul nostru, pentru că acolo se află şi o parte din sufletul nostru. Iar dacă ne întrebaţi cât de bogaţi suntem în această perioadă, vă spun că ne considerăm cei mai bogaţi. Prin simplul fapt că ai acasă, pe perete o icoană a Mântuitorului, căruia te închini, despre care eşti sigur că te ajută dacă te rogi cu sinceritate, lucrul acesta te face să fii bogat. Acest lucru îţi aduce linişte şi pace, iar copiii tăi trăiesc într-un mediu curat, în această perioadă în care trăim doar poluare fizică.

3000 de „gulguţe” arzânde, la Festivalul Luminii din Rădăuţi

2010-03-17T13:19:00.027+02:00

În ciuda vremii capricioase, în data de 13 martie 2010, Organizaţia Naţională „Cercetaşii României”, Filiala „Aventura” Rădăuţi a organizat prima manifestare „scout” din municipiul nostru – Festivalul Luminii. Evenimentul a fost „acompaniat”, în aceleaşi ritmuri cercetăşeşti, de o expoziţie de fotografie şi de o prezentare a activităţii, găzduită de Biblioteca „Tudor Flondor” din Rădăuţi.

3000 de „gulguţe” scăpărătoare

Cercetaşii exploratori, din unitatea „Brown Bear”, de la Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi” au curăţat gheaţa şi zăpada de pe platoul statuii lui Bogdan I, acolo unde aveau să fie aprinse 3000 de luminiţe. Începând cu orele 19.00, în plin centru al urbei, au fost aprinse, rând pe rând „gulguţele” – flori de crin confecţionate din hârtie, simbol al mişcării cercetăşeşti. Timp de aproape două ore, tinerii au râs şi au cântat, încălziţi de câte un pahar de ceai, oferit de organizatori. Patrulele din fiecare unitate s-au prezentat unele celorlalte prin strigăte de luptă şi prin fluturat de steaguri şi apoi întreaga comunitate cercetăşească s-a prezentat publicului cântând împreună versurile imnului manifestării: „Heal the World,/ make it a better place,/ for you and for me,/ and the entire human race…”. O mulţimea de curioşi s-au oprit pentru o vreme să se delecteze cu spectacolul fascinant al luminilor ce au flancat toate aleile. Manifestarea s-a încheiat în jurul orei 21.00, când flacăra gulguţelor ce au împânzit pentru două ceasuri de graţie esplanada a fost adunată cu grijă şi închisă în spiritul entuziast al fiecăruia dintre cei prezenţi.

Expoziţie de fotografie şi întâlnire la Biblioteca „Tudor Flondor”

Momentul zero al Festivalului a debutat în spaţiul Galeriei de Artă a municipiului, locaţie care în decursul a numai câteva minute a devenit aproape neîncăpătoare pentru o mulţime de cercetaşi de toate vârstele – lupişori (7-10 ani), temerari (11-14 ani) şi exploratori (15-18 ani) – de copii, tineri şi adulţi, părinţi curioşi şi la fel de emoţionaţi ca şi copiii lor. Cuvântul de întâmpinare a revenit profesoarei Angelica Popovici, lider al unităţii de exploratori de la Colegiul Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”, „Este o încântare faptul că astăzi ne regăsim într-un număr atât de mare, cercetaşi din Rădăuţi, Satu-Mare, Vereşti, Suceava şi Dorneşti, pe lista de evenimente a Organizaţiei Naţionale „Cercetaşii României”. Sper ca aceste clipe pe care le vom petrece împreună să constituie o ocazie minunata de a ne împărtăşi reciproc experienţele de cercetaşi, experienţe pe care, cu siguranţă, fiecare dintre noi le-a simţit, le-a trăit cât mai demn în postura de cercetaş”, a declarat Angelica Popovici. Liderul coordonator al Centrului Local „Aventura” Rădăuţi, profesoara Loredana Vatamaniuc a prezentat apoi asistenţei programul manifestărilor şi a invitat formaţiile de cercetaşi să se bucure din plin de acest eveniment extraordinar organizat pentru prima dată la Rădăuţi, alături de alte 11 centre locale din ţară.

Acţiunea s-a mutat la sala de conferinţe a Bibliotecii Municipale Tudor Flondor. Aici Florin George Popovici, al doilea lider al cercetaşilor de la Colegiul „Eudoxiu Hurmuzachi” a realizat o introducere în ceea ce înseamnă cercetăşia, printr-o prezentare concisă, sintetică, dar atractivă a Metodei Scout, ca modalitate optimă de educaţie nonformală. Către finalul întâlnirii de la bibliotecă, liderul Magda Trufin a invitat părinţii prezenţi în număr consistent la manifestare să-şi înscrie copiii în marea familie a cercetăşiei.

Organizatorii ţin să-şi exprime gratitudinea faţă de cei care au făcut posibil acest eveniment: Primăria Rădăuţi, Galeriile de Artă, Biblioteca Municipală Tudor Flondor, TV Rădăuţi, Săptămânalul de Rădăuţi, Poliţia municipiului Rădăuţi, Poliţia Comunitară, Jandarmeria şi Inspectoratul Pentru Situaţii de Urgenţă.

Romanul lui Arcaşu

2010-03-14T20:00:00.008+02:00

Pe unele cărţi le cauţi din proprie iniţiativă – îţi doreşti să se plieze exact pe căutarea ta. Altele însă te urmăresc, până te ajung, ca să-ţi strige cecităţile. O astfel de carte ce echivalentă cu o trezire, ar trebui să fie pentru cititor şi „Romanul lui Arcaşu”. Cartea prezintă conştient o seamă de realităţi perene din societatea oamenilor cu ştaif, intelectuali, elite culturale şi artistice, diverşi „potentaţi” şi învingători demni de milă… Este vorba despre un roman de o fină analiză psihologică, aproape dostoievskiană, în care spiritul lumii îşi oglindeşte urâciunile cu dezinvoltură şi fără prea mari complexe. Subiectul romanului este unul cât se poate de naturalist şi de frecvent – pervertirea unei iubiri, prin trezirea intereselor mercantile din om.
Personajul principal, Mihai Bunul este un pictor promiţător, inspirat de un sentiment în stare pură, care îl face un privilegiat. Muza sa este Ana, „furnizorul” său de trăiri, pe care pictorul le transpune în idei geniale. Capabil să stârnească invidia „înaltelor” comisii de artă, Mihai îşi nesocoteşte talantul prin faptul că râvneşte la recunoaşterea publică, la funcţii şi beneficii băneşti. Pentru a accede la avantajele imediate, nu trebuie „decât” să facă un compromis de conştiinţă, asemenea lui Faust şi să devină un lacheu pe lângă maestrul Vulpe.
Noile sale idealuri sunt incompatibile cu creaţia (de natură divină), dar îngemănate cu auto-ratarea sa artistică şi umană. Prietenii săi, Dragomir şi Lambada îi deschid ochii către adevărata ierarhie de „valori” (bineînţeles inversate) ale societăţii – parvenirea, ipocrizia, promiscuitatea la umbra unei funcţii obţinute prin servilism, prostituţie morală şi artistică, blazarea. Toate aceste implicaţii ale vieţii comode înfăţişate de camarazii săi, nişte lachei şi ei, îl seduc iremediabil pe Mihai, până în punctul acela în care se dezice de sine. Ajunge să se nege până la a spune, „Dragostea? E ciudat lucru mai e şi sentimentul acesta. Are în el ceva din firea câinilor, atunci când e nutrit de o fiinţă sensibilă şi cu adevărat devotată. Dragostea ei (a Anei.) îl sălbăticise: avea în cap numai idei ciudate şi o mulţime de imagini, care se înghesuiau să iasă care mai de care mai în faţă, cerându-şi dreptul de a fi zugrăvite pe pânză. În atelier se simţea puternic cu aceste imagini, dar în preajma sălii de banchet avea senzaţia că e o gânganie scăpată la lumina zilei din umezeala subsolurilor. Se simţea fără nici o importanţă, imaginile din cap îi păreau ridicole, iar tablourile, nişte lucruri fără valoare”. Soluţia prin care Mihai Bunul alege să devină o figură de ceară din high-life-ul vieţii artistice este căsătoria cu fiica maestrului Vulpe, un „titan” al artei, urcat pe soclul său prin aceleaşi metode folosite cu succes de lacheii săi. Sub oblăduirea „maestrului” (un geniu… neînţeles şi el), Mihai devine un artist al saloanelor, intangibil criticilor, dar un creator de nonsens şi de nonvaloare. „Devenirea sa artistică” este perfect justificabilă, întrucât preţul celebrităţii sale călduţe este renunţarea la Ana. Momentul intrării în „lumea bună” reprezintă doar începutul unui declin moral căruia nu i se mai poate opune şi care îl face de nerecunoscut.
Personajul principal al cărţii este de fapt, Ana, varianta feminină a prinţului Mîşkin, din „Idiotul”, văzută prin prisma iubirii. O caracterizează sacrificiul necondiţionat de sine, o naivitate vecină cu absurdul, iar credulitatea i se declanşează concomitent cu pronunţarea numelui lui Mihai Bunul. Concepţia creată despre iubitul său cât şi apelativul de „Bunul” sunt de fapt două mutaţii sufleteşti generate de un sentiment puternic şi sublim, de care doar ea este capabilă şi căruia în final îi cade victimă. Ana încearcă de fapt să-şi conserve utopia expirată, şi în care crezuse odată deplin. „Naivitatea” sa reprezintă refuzul de a deschide ochii şi de a-l integra pe Mihai într-o lume respingătoare – cea reală – pe care o percepe însă cu luciditate.
Resemnarea cu care primeşte despărţirea de Mihai Bunul o fac nu doar sublimă, ci şi exemplară. Compătimirea nu i se potriveşte. Ana îşi reconstruieşte universul interior din cioburi şi fărâme, un univers căruia Mihai nu-i mai corespunde, deoarece configuraţia sufletească a ambilor protagonişti ai poveştii s-a schimbat iremediabil între timp.
Ca stil, romanul este scris dintr-un preaplin de emoţii şi trăiri, iar feed-back-ul cititorului nu poate fi decât o reverberaţie afectivă, intersectată de judecăţi de valoare clare. Autoarea îmbină diverse tehnici şi motive literare, realul cu fantasticul, oniricul cu naturalismul, meditaţia cu satira – în special în realizarea portretelor. O deosebită cursivitate o au descrierile, fie ele tablouri sociale sau proiecţii ale imaginaţiei. Memorabile în acest sens sunt episoadele în care Ana rătăceşte prin tunelul singurătăţii, dar şi cel în care pictează tablouri cu ochii minţii.
Într-o lume contrafăcută, cartea oferă, prin luciditatea introspecţiilor ei, verigi de coloană vertebrală. Reuşeşte acest lucru cu mijloace relativ modeste, personaje puţine şi o temă veche de când lumea. Spre deosebire de cărţile scrise ostentativ, pentru public, „Romanul lui Arcaşu” este o carte ivită din ceva propriu al ei, din experienţă de viaţă, din convingeri şi din suferinţă.

„Viaţa e plină de subiecte frumoase!” interviu cu scriitoarea şi cercetătorul ştiinţific Iulia Mihăileanu

2010-03-11T10:23:00.021+02:00

Iulia Brînză Mihăileanu este cercetător ştiinţific în cadrul Institutului „Bucovina” din Rădăuţi, al Academiei Române. Publică nuvele, articole de specialitate, recenzii şi articole pe teme sociale în culegeri colective din Chişinău (1989) şi Timişoara (1999). Doctor în filologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, scriitoarea publică din anul 2000 încoace şase titluri de carte, străbătute „ca un fir roşu” de dragostea faţă de necuvântătoare. Se declară o iubitoare a meleagurilor rădăuţene, de care o leagă debutul său editorial, dragostea faţă de copii dar şi de animale care îi sunt dincolo de surse livreşti de inspiraţie, cei mai sinceri prieteni. Pasionată de mitologie, de istoricii religiei Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, autoarea Iulia Mihăileanu afirmă cu nonşalanţă, „În viaţa mea nu am făcut nimic din ce nu mi-a plăcut!”.

Reporter: Care este tematica scrierilor Dumneavoastră?

Iulia Brânză Mihăileanu: Din anul 2000 încoace am publicat şase cărţi, editate la Rădăuţi şi am luat startul cu încă două cărţi cu care urmează să merg la o tipografie din Iaşi, să le tipăresc. Este greu ca autorul să-şi facă critica la propriile cărţi. Am debutat în anul 2000, cu cartea „Păţaniile unei pisici vagabonde” (sic!). Urmează în anul 2001, culegerea de nuvele istorice „Corbul lui Magellan”. În anul 2002 am publicat „Doi câini în Ţara Marilor Golani”, iar în 2007 mi-au apărut alte două titluri, „Profeţiile Corbului” şi „Povestirile câinelui sihastru”. Ultimul meu roman poartă numele „Romanul lui Arcaşu” şi a apărut în anul 2008. Inima cărţilor mele este armonia cu natura şi dragostea de animale. Ideea care le străbate ca un fir roşu este că măsura omeniei omului este atitudinea lui faţă de animale, idee pe care am preluat-o de la Ghandi.

R: Ce întâmplări din viaţa Dumneavoastră v-au determinat să iubiţi animalele şi să le folosiţi ca protagonişti ai cărţilor?

I. B. M.: Această dragoste a venit în mod natural, dar influenţată şi de fiica mea. Deşi locuiesc la o garsonieră, am în casă două căţeluşe şi un pisic. Sunt văduvă, iar fetiţa mea, Cezara, este studentă la Cluj. Ea s-a născut cu dragostea aceasta. Când ne plimbam de mână prin Cluj şi vedea în faţa ei un căţeluş, se transfigura total. Timp de trei ani am studiat la Universitatea din Cluj, cu o bursă de doctorat. În una dintre zile, când mă îndreptam cu fiica mea dinspre strada Republicii către Observatorului, fetiţa de numai şase ani a văzut o poartă deschisă, către o curte unde era un căţel legat. S-a apropiat de el şi l-a mângâiat. Deodată, cu seriozitate, mi-a spus: "Mamă, eu cred că sunt zâna câinilor!" Pe fetiţa mea nu a muşcat-o niciodată un câine. Comunicarea cu oamenii e uneori ipocrită, iar oamenii o admit, dar animăluţul nu admite asta. Dacă te temi de el sau îl urăşti, el latră pentru că se teme sau te muşcă. Peste ani, mi-am dorit un căţel sau o pisică, în garsonieră. Viaţa e plină de subiecte frumoase ! Dacă este toleranţă, încape şi un elefant într-o garsonieră… Dar am trăit o altă întâmplare care m-a făcut să am o revelaţie despre animale. Fiica mea a adus într-o zi, în sacoşa în care ţinea cartea de franceză, un căţel pe moarte, lovit de o maşină. Fetiţa adormise, iar pe hol, în faţa câinelui am priceput că va muri. Înainte de moarte, am văzut o privire de parcă vorbea cu mine şi parcă îmi mulţumea că am grijă de el. De atunci, mi-am dat seama că şi animalele au suflet, că sunt fiinţe deosebite şi că facem un mare păcat când ne batem joc de ele şi pomană, când hrănim un animal. În marea de oameni care nu ştiu ce-i cu ei, există persoane tăcute, care hrănesc animalele şi care şi-au asumat soarta de oameni bârfiţi de comunitate.

R : Cum receptează copiii cărţile pe care le scrieţi ?

I. B. M. : O altă categorie de persoane foarte sincere sunt copiii. I-am descoperit în timpul întâlnirilor cu cărţile mele. Întotdeauna am găsit limbă comună cu ei. Eu scriu pentru cei care au suflet de copil, respectiv pentru cei între 7 şi 77 de ani. La Şcoala numărul 5 din Rădăuţi, mă primeau la ora de dirigenţie sau de limba română să le vorbesc despre lumea animalelor. Copiii, fiinţe inimoase, reacţionau imediat. Când le-am prezentat cartea „Păţaniile unei pisici vagabonde”, copiii de clasa a VIII-a au început să aplaude, iar profesoara de la clasă a întrebat cine nu cumpără cartea, nu cine o cumpără. Şi nu am văzut nici o mână pe sus. În cărţile mele îmbin comicul, tragicul şi exagerările. În prima mea carte, am scris despre ipocrizia umană. Am închipuit lumea văzută invers, copiii luând locul părinţilor, iar părinţii mergând la grădiniţă, iar această perspectivă copiilor le place şi li se pare inedită.

R: Ce vă atrage la munca de cercetare?

I. B. M.: Cu asta te naşti. Îmi place tema pe care o continui din anii de studenţie. Eu am absolvit facultatea de litere a Universităţii de Stat din Chişinău, în anul 1978. Îmi place mitologia generală şi în special mitologia geto-dacă, încă de pe când lucram la Muzeul Literaturii Române din Chişinău. Tema de doctorat cu care m-am prezentat la Cluj a fost „Mitul geto-dacic, în literatura română”, teză pe care am susţinut-o în anul 1999. În lucrarea mea am scris despre Bogdan Petriceicu Haşdeu, Cezar Boliac, despre Mihai Eminescu - care a valorificat în opera sa mitologia geto-dacă. M-am interesat de unii scriitori ai literaturii universale care au abordat mituri autohtone, Blake sau Vittorio Alfieri, am amintit despre Richard Wagner si ciclul de opere „Inelul Nibelungilor”. Sunt de părere că lucrarea lui Nicolae Densuşianu ar trebui să devină biblia noastră, a tuturor. În lucrarea mea, i-am abordat pe Lucian Blaga, iar pe Mircea Eliade l-am folosit ca suport teoretic. Am mai amintit şi despre Mihail Sadoveanu şi despre Vasile Voiculescu.

R: Cum aţi împăcat „meseria” de mamă cu studiul pentru lucrarea de doctorat?

I. B. M.: Lucrarea am scris-o în trei ani, aşa, pentru mine, înainte de a veni în România. Motivul era unul elegant, acela de a mă repatria, printr-o bursă de doctorat. Dimineaţa îmi lăsam fata la grădiniţă, iar între orele 08.00 şi 12.00 studiam la Biblioteca Universitară din Cluj-Napoca. Dacă ai un ritm, poţi face tot ce îţi propui. Copilul a fost un mare imbold, catalizator şi stimul. Ea ieşea afară, iar după-amiaza lucram la notiţe. Trebuie să lucrezi metodic. Eu când mă trezesc, mă întreb "Cui şi ce am promis azi?". Şi încep să le rezolv.

R : Ce atracţii prezintă mitologia şi folclorul, pentru Dumneavoastră ?

I. B. M. : În perioada 1997-2004 am lucrat la Muzeul Etnografic “Samuil şi Eugenia Ioneţ” din Rădăuţi, perioadă în care am am adunat scrieri pe tema „Jocurile cu Măşti”, din aceeaşi mitologie, despre vechile rituri magice. Acum lucrez la Institutul de cercetare „Bucovina”. Când ai o pasiune, te urmăreşte oriunde te-ai întoarce. De când sunt aici, am lucrat la titlul „Credinţe şi practici magice în Bucovina”. Această carte nu tratează numai folclorul, ci mai multe aspecte, mitologie, credinţe, istorie, etnografie. M-am deplasat cu reportofonul în diferite sate pentru a culege folclor, la Straja, la Arbore, în total în 12 localităţi. Iniţial am dorit să fac un studiu, dar am adunat material foarte vast şi mi-am dat seama că pot să-l grupez în mai multe studii: despre medicina populară, despre credinţele legate de animale, divinaţia populară şi divinaţia onirică şi aşa mai departe. Culegerea „Credinţe şi practici magice în Bucovina” relevă faptul că practicile autohtone s-au inspirat din credinţa animistă, manifestată foarte puternic la poporul nostru. Când culegi folclor, eşti faţă în faţă cu arhaitatea. Dacă stai de vorbă cu bătrânii satelor, ajungi la concluzii care te iau şi pe tine prin surprindere. De pildă, ţăranii au un cult faţă de animale aproape ca şi în India şi o lume interioară extraordinară. Descoperi cu drag lucrurile şi îţi dai seama că, din fericire, efectele acelei credinţe asupra naturii se reflectă în atitudinea de a nu distruge natura şi de a o preţui.

(Cu Gheorghe Dodiţă, profesor de literatură veche, la Universitatea De Stat din Chişinău. Fotografii de Cezara Brînză).

Unde eşti, copil din Mihăileni

2010-03-08T15:47:00.022+02:00

Ultima carte a autoarei Iulia Mihăileanu, „Unde eşti, copil din Mihăileni” face un elogiu sensibilităţii, dar şi simplităţii vieţii. Reprezintă, cum argumentează aceasta, un punct de convergenţă între esenţial şi universalitate, „Marii umanişti şi oamenii simpli îşi dau mâna într-un punct nobil al judecăţilor despre lume”. Acest nod al viziunilor care înglobează mai bine adevărul decât alte axiome este rezumat de autoare într-o serie de ipoteze-concluzii, pe care le va demonstra în paginile cărţii sale.
Ca orişice univers plauzibil, cel al Iuliei Mihăileanu este unul constituit din antipozi, din paradoxuri şi din felurite inechităţi, „Suprafeţele sunt amăgitoare, prejudecăţile oarbe şi vorbele, de prisos”. Modalitatea sa de a contrabalansa această lume în derivă, receptată cu ochii unui copil etern este una extrem de simplă, însă inspirată de o stea anume. Scriitoarea afirmă că dragostea pentru animale reprezintă o revelaţie extraordinară, de fapt este miezul unui crez – „Omul care a învăţat să jelească animalele n-a trăit degeaba pe pământ”.
În tonul cărţii, predomină evocarea, sentimentul predilect fiind cel de nostalgie faţă de un timp aproape mitic, cel al copilăriei. Începuturile istoriei personale devin destinaţia gândurilor omului matur, în căutarea perpetuă a paradisului pierdut. Echilibrul iniţial se zdruncină în urma unui eveniment care i-a delimitat viaţa în două – cea de dinainte şi cea de după moartea tatălui. Cataclismul sufletesc resimţit are rolul de a atinge, ca o reverberaţie şi alte fiinţe de care copilul se ataşase, „Era ca şi când tata îşi aduna gospodăria în cer”. Următorul personaj al cărţii-viaţă de care trebuie să se despartă copilul este văcuţa Florica, „Nici un alt animal nu are puterea să inducă în om starea de meditaţie aşa cum o face vaca”. Rezemată cu spatele de burta confortabilă şi caldă a animalului, fetiţa de atunci se uita la stele, ascultând chemările universului. Felul plenar în care trăieşte comuniunea cu natura o apropie pe autoare, ca sentiment de personajul Peter Camenzind a lui Hesse. Ca şi în cazul omului muntelui, singura stare care pare să îi confere siguranţă acesteia este conexiunea la elementele cosmice, pline de subînţelesuri şi de taine. Cartea conţine elemente de buildungsroman, însă doar atât cât să conturezi un destin, fără a-l putea fotografia cu precizie. În mesajul cărţii, cititorul ar putea regăsi acelaşi strigăt de libertate care străbate şi din paginile despre copilăria lui Alexei, din „Iepurii nu mor”, a lui Ştefan Baştovoi. Cele două copilării au în comun atitudinea refractară şi disimulată faţă de epoca roşie, în care tinerii erau recrutaţi cu forţa în „comsomol” – un fel de UTC (Uniunea Tineretului Comunist) din Basarabia. De altfel autoarea afirmă, „Mi-am dezvoltat un simţ sănătos al libertăţii, aşa încât nimeni niciodată nu m-a putut deturna de la scopurile mele”. Cartea reprezintă o traiectorie de succes a unui personaj motivat de suferinţă şi de prejudecăţi, pentru a se realiza. Una dintre prejudecăţile pe care le demontează autoarea este şi aceea că, tinerii crescuţi şi educaţi la ţară nu ajung aproape niciodată să se afirme în medii intelectuale.
Ca stil, cartea este caracterizată de un lirism aparte, sesizabil şi în cazul altor autori cu rădăcini în spaţiul basarabean. Însă pateticul este înlocuit de o luciditate intelectuală care nu pierde contactul cu realitatea. Limbajul este curgător şi plăcut impregnat de regionalisme din satul Mihăileni, care conferă autenticitate textului, de altfel elitist şi rotund închegat.
Un sentiment aparte care îşi face loc în paginile cărţii şi care le domină parcă pe toate, este acela al preţuirii educaţiei şi dragostei materne, „Numai calea vieţii şi-o luminează fiecare cu ce poate. Şi calea asta nu e întotdeauna senină. Uneori orbecăi prin negura tristeţii şi întunericul disperării. Nu ştiu alţii ce fac în asemenea cazuri. Ştiu însă, că fetiţa din Mihăileni vede calea cea dreaptă la lumina lămpilor din cer, aprinsă în sufletul său de o simplă ţărancă din Basarabia, care a fost mama ei”. De altfel acestea sunt şi ultimele cuvinte ale romanului, ilustrat cu desene chiar de autoare.

***

Dedic această carte tuturor mamelor şi prietenelor mele, dar în primul rând primelor trei femei din viaţa mea - mama, fiica şi sora mea!

Ansamblul „Ciobănaşul” la 20 de ani

2010-03-05T18:54:00.023+02:00

În 2010, ansamblul „Ciobănaşul” al Clubului Copiilor şi Elevilor din Rădăuţi împlineşte 20 de ani de activitate artistică. Frumoasa vârstă împlinită de ansamblu „ascunde” mult devotament, muncă şi nenumărate sacrificii. În această toamnă, toţi membrii ansamblului, vechi şi noi, se vor reuni într-o sărbătoare a cântecului şi jocului popular bucovinean, ce va avea loc la Casa Municipală de Cultură Rădăuţi. Şi în acest an, programul de concursuri şi de festivaluri naţionale şi internaţionale, a „Ciobănaşului” rădăuţean este unul încărcat.

Întâlnire de suflet, la ceas aniversar

În componenţa ansamblului „Ciobănaşul” au activat, pe parcursul celor 20 de ani de activitate depusă în „slujba” muzicii, aproximativ 300 de membri. În prezent, o parte dintre aceştia sunt fiii şi fiicele celor din prima generaţie de dansatori şi instrumentişti. Unii dintre foştii elevi ai Clubului Copiilor şi Elevilor Rădăuţi reprezintă astăzi nume în folclorul bucovinean. Amintim aici pe Ionela Popescu, George Bâlea, Marius Mracica, Leon Crăciun, Radu Pomohaci (coregraful ansamblului), Ciprian Pomohaci (student la Conservatorul „George Enescu” din Iaşi) şi nu în ultimul rând, Dana Dăncilă, interpretă care activează la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava. În luna septembrie a acestui an, Dumitru Pomohaci, directorul Clubului Copiilor şi Elevilor din Rădăuţi şi coordonatorul ansamblului „Ciobănaşul” le dă întâlnire tuturor membrilor, la o reuniune de suflet, încununată de un spectacol muzical. La ceas aniversar, directorul a precizat, „În prezent, în componenţa ansamblului „Ciobănaşul” intră două generaţii de dansatori. Este vorba despre 50 de copii, plus alţi 20 de membri în orchestră, de diferite vârste. În cadrul oricărui ansamblu folcloric, numărul membrilor variază în funcţie de cerinţele concursului, ale spectacolului sau ale festivalului la care participă. Copiii participanţi la Ansamblul „Ciobănaşul” sunt grupaţi în două categorii, avansaţi şi performanţi. Cei din prima categorie completează permanent ansamblul propriu-zis, pe parcurs ce învaţă repertoriul formaţiei consacrate. Întâlnirea din această toamnă se anunţă una în care se vor depăna amintiri, ca la oricare aniversare jubiliară. La spectacolul oferit de ansamblul nostru, vor participa colaboratori, oficialităţi locale şi judeţene, elevi, părinţi şi sponsori” a precizat Dumitru Pomohaci.

Ansamblul „Ciobănaşul” a luat naştere în luna septembrie a anului 1990, cu ocazia participării la Festivalul Internaţional de Folclor de la Borşcev, Ucraina. Onomastica ansamblului este inspirată dintr-o melodie populară interpretată la începutul anilor ’90.

Festivaluri şi manifestări artistice

Începând din luna februarie 2010 a demarat calendarul de manifestări ale cercurilor artistice din cadrul Clubului Copiilor şi Elevilor Rădăuţi. Tot atunci a fost lansat primul DVD al Ansamblului „Ciobănaşul”. În intervalul 5-7 martie, ansamblul coordonat de profesorul Dumitru Pomohaci a răspuns invitaţiei de a participa la Festivalul „Mărţişorului”, de la Drochia (Republica Moldova). În perioada 12-14 martie, membrii ansamblului vor participa la Festivalul Naţional de Folclor pentru copii, „Cântă bucium pe Ceahlău”, care va avea loc la Piatra Neamţ. În a doua jumătate a lunii aprilie 2010 Clubul Copiilor şi elevilor Rădăuţi organizează Festivalul judeţean de folclor pentru elevi, la care vor participa şcolari din toată zona. De asemenea, în intervalul 11-24 iunie, ansamblul rădăuţean „Ciobănaşul” va participa la un festival care va avea loc în orăşelul Baden, de lângă Zurich, în cadrul unui parteneriat cultural între Clubul Copiilor şi Elevilor Rădăuţi şi oraşul Pontault-Colbault (Franţa). Potrivit „tradiţiei” locale, Ansamblul „Ciobănaşul” va urca şi pe scena Festivalului „Arcanul” cu prilejul Zilelor Municipiului Rădăuţi, în perioada 2-4 iulie 2010 . Între 18 şi 25 iulie, dansatorii şi instrumentiştii se vor afla la „Festivalul de folclor al copiilor munţilor”, ce va avea loc în localitatea Nowy Sacz din Polonia. În aceeaşi lună, în zilele de 30 şi 31 iulie, „Ciobănaşul” se va prezenta şi la Festivalul naţional de folclor pentru elevi, „Dorna, plai de cântec şi de dor”, din oraşul Vatra Dornei. Abia în luna noiembrie, între zilele de 4 şi 7 ale lunii, Ansamblul „Ciobănaşul” îşi va încheia periplul de dansuri populare, cu localitatea Nantes, din Franţa. La acest din urmă popas, membrii ansamblului vor lua parte la o manifestare dedicată înfrăţirii dintre mai multe oraşe internaţionale.

Toate cercurile de copii din cadrul Clubului Copiilor şi Elevilor s-au pregătit în ultima perioadă pentru a participa la concursuri specializate pentru fiecare profil. Dumitru Pomohaci a mai menţionat, „În perioada vacanţei inter-semestriale, toate cercurile Clubului Copiilor şi Elevilor au pregătit formaţii şi echipaje, în vederea participării la concursurile judeţene şi naţionale ce vor avea loc în perioada imediat următoare. Consider că domeniile în care vom avea ceva de spus în clasamente şi la numărul de premii şi distincţii naţionale şi judeţene sunt: Cercul de pictură, cel de Dans modern, cercul de Carturi, cel de Rachetomodelism, respectiv cercurile de Radio-electronică şi Ecologie” a concluzionat directorul clubului.

“Singurul lucru în care ne putem aduce contribuţia este frumosul, adevărul nu-l putem cunoaşte, iar dreptatea n-o putem înfăptui”

2010-03-04T12:18:00.025+02:00

Interviu cu profesorul de educaţie artistică Mihai Ignea

S-a născut la 5 noiembrie 1958 în comuna suceveană Broşteni. Absolvent al unui liceu tehnic, Mihai Ignea a mers pe firul artei, iar la maturitate s-a apucat de sculptură şi de pictură, pe care o promovează elevilor săi. În anul 2006 a urmat un masterat de arte vizuale. Este profesor de educaţie plastică la clasele a IX-a şi a X-a şi profesor de educaţie artistică la clasele a XI-a şi a XII-a, în cadrul Colegiului Tehnic din Rădăuţi. A realizat mai multe expoziţii de grup împreună cu elevii săi, iar lucrările cercului de arte plastice pe care îl coordonează sunt presărate emblematic, pe holurile Colegiului Tehnic din Rădăuţi. Profesorul Mihai Ignea este îndrăgit de elevii săi şi datorită faptului că îi cunoaşte îndeaproape pe tineri şi ştie să şi-i apropie.

Reporter : Ce amintiri vă leagă de locurile natale ?

Mihai Ignea : Vremurile erau dificile, tata era invalid de război. Nu prea putea să lucreze, în sensul că nici sănătatea nu îi permitea şi nici nu era angajat nicăieri, pentru că nu era în graţiile puterii de atunci. Era crescător de animale, dar după ce s-a constituit CAP-ul a lucrat la pădure ca muncitor forestier. Mama a lucrat ca femeie de serviciu la o farmacie şi după aceea la mina Leşu Ursului. Timpurile erau destul de grele, dar îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere de copilăria mea. Toţi eram săraci, mă refer şi la ceilalţi copii împreună cu care mi-am petrecut copilăria. Cine avea o minge de fotbal era extrem de bogat. Îmi aduc aminte cu plăcere de perioada în care părinţii mei se duceau la serviciu, iar eu rămâneam singur acasă şi mă credeam stăpânul lumii.

R : Ce ne puteţi spune despre anii de studii ?

M. I. : Am urmat şcoala la Broşteni şi nu ştiu de ce mi-a intrat în cap că trebuie să fac liceul la Bucureşti. Am găsit publicate într-un ziar toate liceele din Bucureşti. Erau vreo 50 şi ceva de licee, mi le-am notat pe bilete şi am ales unul. S-a întâmplat să fie „Industrial 12” (Electrotehnic II) şi acolo m-am dus. A fost foarte frumoasă viaţa de liceu, am avut nişte profesori extraordinari, cu vederi foarte largi pentru vremurile respective. O parte dintre colegii mei erau bucureşteni, iar o altă parte erau din provincie. Eram nişte copii mai mult sau mai puţin „sălbăticuţi”, iar doamna dirigintă ne-a dus la teatru, la operă, cu forţa evident. La început, ne-am plictisit. Stând acolo a început să ne placă şi mergeam singuri la teatru, la Ateneul Român, la Muzeul de Istorie. După părerea mea, Bucureştiul este cel mai potrivit loc pentru a face şcoală, pentru că există foarte multe muzee, anticariate, librării. Recunosc că am fost atras de atunci de artă şi când ieşeam în oraş, treceam şi pe la Muzeul de Artă. Teatrul Naţional era un loc luxos pentru perioada respectivă, dar era un loc curat, elegant, frumos.

Reporter: Când s-a manifestat dragostea pentru artă?

M. I.: Am mai pictat şi în liceu, chiar am realizat şi expoziţii, dar nesemnificative. M-am apucat mai serios de sculptură mai târziu, pe la 40 de ani. Pictorul Ioan Bodnar, preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România mi-a dat trusa lui de dălţi şi aşa m-am apucat de sculptură. Am făcut acest lucru cu o foarte mare plăcere. Sculptura solicită atât spiritul, cât şi trupul. Îţi trebuie foarte multă răbdare. Este o modalitate de a te reîntâlni cu tine însuţi. M-am apucat de sculptură cu atât de mare plăcere, încât doi ani de zile am stat în balcon. În afară de somn şi de lucru la şcoală, restul timpului l-am petrecut pe balcon, sculptând. Aveam un balcon pe casa scărilor, care era proprietate comună. Fiind singur, am început să rememorez şi să îmi fac planuri de viitor.

R: Nu este vorba despre acelaşi entuziasm în cazul picturii, ca şi în cazul sculpturii?

M. I.: Ba da, dar de pictură m-am apucat şi mai târziu, în 2005, pentru faptul că era necesar să împodobim, cât de cât liceul, cu prilejul centenarului. Fiindcă nu aveam ce să expun şi nici cine să pună tablouri, m-am apucat eu. Picturile le-am executat cu o viteză extraordinară, chiar şi câte două pe zi. Există diferenţe şi asemănări între sculptură şi pictură, din punctul de vedere al creatorului. Însă dacă aş fi psihiatru, aş recomanda sculptura bolnavilor - combinaţia aceasta dintre efort fizic, activitate spirituală, răbdare vor duce la limpezirea minţii. Cred că toţi am avea nevoie de o limpezire, pentru că în România bântuie un duh de buimăceală extraordinar care a tulburat minţile cetăţenilor. De aceea probabil nu putem să progresăm. Dacă s-ar apuca toţi de sculptură, cred că ar fi foarte bine. Dacă lucrezi o zi întreagă şi îţi mai dai şi cu ciocanul peste degete, toate prostiile şi toate gândurile nepotrivite îţi dispar din cap. Este o formă de catharsis, de vindecare prin artă, care se întâmplă şi în cazul picturii şi în cazul sculpturii, şi în cazul celorlalte ramuri ale artei. După sculptură, şi pictura este frumoasă, fără doar şi poate. Este mai uşor să pictez, şi din punct de vedere fizic şi din punct de vedere intelectual.

R: Cum aţi descoperit, de fapt, sculptura?

M. I.: Am cochetat întotdeauna cu arta, dar de la un timp am lucrat mai serios. Timp de doi ani am sculptat în lemn, dar am utilizat şi piatră. Însă în piatră nu am lucrat chiar aşa de mult, pentru că aş fi făcut gălăgie din cale-afară. Am avut noroc şi de vecini că m-au suportat. Lucram de dimineaţă, când nu aveam ore şi până seara târziu. Cred că mi-au fost de folos cei doi ani de zile în care numai am sculptat şi, zic eu, am cugetat.

R: Aţi şi scris în această perioadă?

M. I.: Scrisul a fost cel mai mare vis al meu. Mi-am dorit întotdeauna să scriu, dar sper ca până la urmă să şi realizez ceva în acest sens, deşi nu am avut curaj până acum. Am mai scris poezii, nuvele, un roman, dar nu am fost mulţumit de activitatea mea şi am mai aruncat din ceea ce lucram. În privinţa literaturii, am avut şi anumite standarde înalte. Cel mai iubit scriitor este pentru mine Marquez. „Un veac de singurătate” este cartea pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere, recunosc, de vreo 6-7 ori. De câte ori mă gândesc la Marquez, îmi piere tot cheful de a mai scrie.

R: Cum se desfăşoară activitatea cercului de pictură şi de sculptură pe care îl coordonaţi la Colegiul Tehnic?

M. I.: În privinţa artelor plastice, am încercat să fac ceva şi pentru acest liceu. Mi-am dat seama de colegii mei, că atunci când au văzut frumuseţea Teatrului Naţional, a Operei Române sau a Ateneului Român, interioarele, oamenii care veneau eleganţi la spectacole, curăţenia, s-au civilizat. Am încercat şi eu, la noi la liceu, cu ajutorul domnului director şi al colegilor mei, să fac mai frumoasă această şcoală. Mare parte dintre tablourile expuse pe holuri sunt ale copiilor, care sunt foarte talentaţi. Există şi elevi care şi-au confirmat talentul, precum Ioana Palamar, care studiază la Institutul de Artă din Iaşi. Este o fată foarte talentată care a organizat deja câteva expoziţii.
Am început de patru ani activitatea la acest cerc, în 2005 şi am selectat copiii cei mai talentaţi. Un alt elev talentat este Ştefan Bordei, de la clasa a XI-a. În urmă cu două săptămâni a avut o expoziţie de grup la Suceava, alături de copii de la Colegiul „Ştefan cel Mare” şi de alţii de la „Liceul de Artă”. A fost remarcat şi foarte apreciat de publicul sucevean.

R: Ce satisfacţii există de pe urma acestei activităţi extraşcolare?

M. I.: Activitatea noastră lasă de dorit, deoarece nu avem un spaţiu în care să ne întâlnim, să lucrăm împreună. Ne întâlnim, dar nu putem lucra la şcoală. În timpul orelor avem şi alte activităţi de desfăşurat. Se lucrează mai mult acasă. Elevii vin cu lucrările la şcoală, le analizăm, discutăm. Şi pentru realizarea sculpturii este destul de dificil, pentru că este necesar un atelier pentru depozitarea materialelor şi a lucrărilor. Problema e aceeaşi, că nu putem să lucrăm împreună. Dacă am face-o, am şi progresa mai iute. Şi profesorul învaţă de la elevi. În anii 2007 şi 2008 am organizat câte o expoziţie la Galeria de Artă din Rădăuţi. În 2009 am reuşit o expoziţie la Suceava, la Galeriile „Millenium”, în incinta Inspectoratului Judeţean de Poliţie. Şi anul acesta ne pregătim de o expoziţie, în luna martie. Ceea ce mi-a dat curaj este faptul că mulţi copii sunt entuziaşti. Nu pot să ţin eu pasul cu ei. Vor să se afirme, aşa cum îi stă bine unui adolescent. Sunt convins că o să mai auzim de mulţi elevi de la colegiul nostru care o să-şi confirme talentul. Am câţiva elevi care sigur o să ajungă arhitecţi, designeri.
Poate şi din vine timpurilor şi a societăţii, nu avem sprijin, dar ne descurcăm şi aşa… Dacă şcoala nu poate să ne asigure un atelier de lucru, poate oraşul ar putea face ceva. Chiar mă gândeam să organizăm o expoziţie cu vânzare, cu obiectele copiilor, poate am reuşi să îi valorificăm în acest sens. Când am fost la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Suceava, foarte mulţi domni au dorit să cumpere lucrări de la noi şi le-am explicat că sunt ale şcolii. În prezent avem 150 de lucrări ale copiilor.

R: Ce tematică abordaţi în sculptură şi în picturile pe care le realizaţi?

M. I.: Este dificil ca autorul să vorbească despre lucrările sale. De foarte multe ori, artistul porneşte cu o anumită idee şi sfârşeşte cu alta. Chiar uneori poate fi nevoit, datorită structurii lemnului sau a pietrei să îşi modifice lucrarea. O parte dintre lucrările mele exprimă frica, spaima, mai ales în cazul lucrărilor figurative, în care folosesc expresii cu ochi mari. Am ales această temă, datorită faptului că societatea noastră este înspăimântată şi nu îşi mai poate reveni. Acest lucru are loc, cu atât mai mult cu cât mass-media şi liderii noştri politici nu fac decât să înspăimânte populaţia în fiecare zi. Pentru a realiza ceva este nevoie de entuziasm şi de curaj. Nu ştiu cât timp o să mai aibă tinerii curajul, deoarece frica aceasta este molipsitoare. Nouă nu ne lipsesc nici talentele, nici inteligenţa, ci curajul. Cred că elevii mei sunt deja impregnaţi de lipsa curajului în talentul propriu. Cauza este frica părinţilor, cu care s-au întâlnit de cum au făcut ochi şi care s-a transmis – frica din timpul comunismului, frica insuflată de societatea de consum. Frica paralizează, este contraproductivă total. Mesajul meu, cel puţin în ultimii ani, acesta a fost, să se lepede de frică. Singurul lucru în care ne putem noi aduce contribuţia este frumosul, adevărul nu-l putem cunoaşte, iar dreptatea n-o putem înfăptui. Sunt trist pentru că văd adesea că există copii foarte talentaţi care se pierd. Toţi copiii mici pe care i-am văzut în ultima vreme mi s-au părut grozav de inteligenţi, de frumoşi şi de talentaţi. Câteodată glumesc şi îmi întreb colegii, „Uite cum ajung unii dintre aceşti copii în clasa a XII-a, oare nu-i stricăm noi?”. Este un oarecare adevăr şi aici. O generaţie o strică pe următoarea. Cred că toată societatea românească este bolnavă şi ea nu doreşte să scoată în evidenţă curajul omului, să îi dezvolte iniţiativa. Cineva doreşte să menţină poporul nostru adormit, îngrozit, speriat.

R: Când creează, ce idei scot la iveală elevii Dumneavoastră?

M.I.: Totdeauna mi-au plăcut lucrările copiilor datorită faptului că sunt foarte optimiste. Folosesc culori tari, luminoase şi uneori contraste violente. Copiii noştri au următoarea problemă: fiind adolescenţi vor să îşi pună în evidenţă cât mai bine personalitatea, dar pentru că nu reuşesc, o parte dinei devin răi şi se afirmă în lucruri negative. Cred că noi ar trebui să scoatem partea bună din fiecare copil, pentru că fiecare are un har de la Domnul. Şi acest lucru este dificil, datorită faptului că clasele sunt mari, ajung la 40 de elevi. Am avut elevi care erau aproape delincvenţi. Unul era rom, dintr-un mediu defavorizat. S-a apucat de sport, a câştigat chiar câteva medalii şi s-a schimbat total. Şi-a recâştigat stima de sine. Asta este problema noastră – am uitat că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Domnului şi că putem să facem aproape orice, „Dacă ai credinţă cât un bob de muştar, poţi să muţi şi munţii din loc”. Ne-am pierdut această stimă de sine şi de aceea suntem neproductivi, sterili.

R: Le transmiteţi un mesaj religios elevilor?

M. I.: Consider că religia este o trebuinţă omenească şi este cea care poate să imprime o morală publică. Toate marile civilizaţii au avut o religie. Arabii care erau beduini şi umblau prin deşert, odată cu Mahomed, într-o sută de ani au devenit cel mai mare imperiu şi cea mai mare civilizaţie. Chiar dacă tu ca stat sau ca profesor nu crezi, nu trebuie să îl faci pe elev să nu creadă. În lipsa lui Dumnezeu îmi e frică de ce s-ar putea întâmpla. Toată lumea cunoaşte ce au făcut regimurile atee nazismul şi comunismul. De aceea, noi trebuie să îi educăm pe elevi să creadă în Domnul. Şi civilizaţia noastră este o civilizaţie iudeo-creştină. În orice muzeu şi în orice oraş te-ai duce, vezi catedrale extraordinare, picturi şi sculpturi frumoase cu caracter religios. Cred că trebuie să rămânem în continuare aşa, precum spunea şi Malraux, „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Cred că avem nevoie de Dumnezeu.

Mână de la mână pentru micuţa Teo

2010-02-25T09:24:00.045+02:00

Familia Teodorei Zehra Roibu, fetiţa de 4 ani şi 7 luni, bolnavă de leucemie acută limfoblastică, numără zilele până la şedinţele de radioterapie care îi pot schimba copilei cursul vieţii. Fetiţa din Rădăuţi trebuia să ajungă la începutul anului la o Clinică din Italia pentru a urma 10 zile de tratament cu raze speciale la coloana vertebrală. Însă între timp, Teodora a făcut hepatită toxică, din cauza medicamentelor severe pe care le primeşte deja. Costul spitalizării şi tratamentul cu radioterapie, la Clinica din Italia costă 15.000 de euro. Familia a strâns, din donaţii o bună parte din această sumă şi le mulţumeşte tuturor celor care au pus mână de la mână până la suma de 10.000 de euro. Părinţii Teodorei speră ca aceste şedinţe de radioterapie să fie benefice pentru copil, pentru a nu se ajunge la operaţia de transplant medular, care implică riscuri mult mai mari.

Mama i-a făcut singură injecţii cu „Metrotexat” Teodorei

De când fetiţa a fost diagnosticată, Crenguţa Roibu, mama Teodorei a devenit inclusiv asistentul „medical” al propriului său copil. O simplă discuţie cu aceasta arată că mama vehiculează cu uşurinţă termeni medicali, valorile normale ale analizelor la sânge şi noţiuni ştiinţifice legate de boala Teodorei. Crenguţa Roibu nu se sperie nici să-i înlăture branulele copilului său, „Cât timp am stat în spital cu fetiţa, am observat că unele asistente nu îi puneau bine branulele pentru perfuzii. Fiind foarte micuţe, mâinile Teodorei se umflau în scurt timp şi nu mai avea unde să primească un ac. În acest caz trebuia să i se pună perfuzii la picioare, unde dor şi mai tare. Am văzut că dacă ţii apăsat şi îndepărtezi branula, nu se mai face rană, aşa că făceam eu lucrul acesta în locul asistentei” a relatat mama. Crenguţa mai spune că, silită de împrejurări, i-a făcut singură injecţii cu „Metrotexat” Teodorei, „Asistenta pe care o rugam să-i facă Metrotexatul Teodorei, ezita ştiind că e vorba despre citostatice. Am întrebat-o pe doctoriţa fetei cum se face şi i-am făcut şi eu injecţiile, fără probleme. Acum însă, am găsit în import acelaşi medicament, administrat pe cale orală, ca să nu o chinui inutil cu înţepăturile. Şi aşa, în fiecare lună, fetiţei i se recoltează probe din măduvă, care sunt foarte dureroase pentru ea” mai relatează mama.

Părinţii îşi doresc să ajungă cât mai repede în Italia

Fetiţa s-a îmbolnăvit acum un an şi jumătate. Tot mama povesteşte cum a aflat despre boala copilei. Teodora a fost suspectată de viermi intestinali şi lua tratament pentru acest diagnostic. Însă Teodora era şi foarte palidă şi slăbise fizic, ceea ce i-a determinat pe părinţi să repete analizele de sânge la Spitalul Judeţean „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava. Acolo, medicul specialist i-a dat mamei vestea direct, despre posibilitatea ca fetiţa să fie bolnavă de leucemie, diagnostic care a fost confirmat mai târziu. Crenguţa Roibu este o mamă luptătoare care se agaţă cu toate forţele de speranţa ca şedinţele de radioterapie să îi stopeze boala micuţei Teodora. Aceasta spune că operaţia de transplant medular care se ridică la 140.000 de euro este lăsată pe ultimul loc, „Sper să nu fie nevoie de operaţie de transplant. Pe lângă că este şi foarte costisitoare, există şi riscuri legate de evoluţia de după transplant. Dacă, Doamne fereşte, boala fetiţei va recidiva, voi putea să recurg din nou la citostatice, însă în cazul unui transplant, acest lucru nu ar mai avea nici un efect. Nu aş vrea să-i iau propriului meu copil orice şansă de a se trata” spune mama Teodorei. Şedinţele de radioterapie pe care trebuie să le facă Teodora, pentru stoparea numărului de celule canceroase costă 1500 de euro pe zi, timp de 10 zile. Părinţii au optat pentru o clinică din Italia, pentru că în România modalitatea de realizare a şedinţelor este prea periculoasă pentru Teo. În România, copilul ar trebui să primească, timp de 10 zile consecutiv, anestezie generală, în timp ce tratamentul din străinătate nu implică riscuri similare.

Mulţumiri oamenilor de suflet

Părinţii fetei, Iulian şi Crenguţa Roibu, adresează mulţumiri oamenilor de bine care au fost sensibilizaţi de suferinţa copilului lor, „De la Primărie am primit 1000 de euro, 4000 de euro s-au strâns cu ajutorul colegilor soţului, de la Unitatea Militară, 1000 de euro am primit de la domnul Babiuc, alţi 1000 de euro de la Ana Sehlanec şi aproximativ 3000 de euro de la persoane pe care nu le cunosc şi care au virat bani în conturile deschise de noi. Tuturor le mulţumesc foarte mult pentru ajutor!” a ţinut să sublinieze mama.

(În fotografii o puteţi vedea pe Teo când era sănătoasă, pisicuţele ei preferate şi documente privind diagnosticul).

Teodora, fetiţa bolnavă de leucemie

2010-02-25T09:04:00.028+02:00

La numai 4 ani, Teodora Roibu din municipiul Rădăuţi duce pe picioruşe o boală extrem de grea – leucemie acută limfoblastică. Este un copil vioi şi îşi doreşte din tot sufletul să se poată bucura de aceleaşi „privilegii” ca şi copiii de vârsta ei. Cu toate acestea, copilăria Teodorei seamănă mai degrabă cu o maturitate – nu are prieteni de aceeaşi vârstă, adesea nu are voie nici să iasă afară, iar cele mai lungi excursii pe care le face sunt la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sfânta Maria" din Iaşi, la secţia de Oncologie. Preţul fericirii acestui copil este unul extrem de mare, 140.000 de euro, atât cât costă operaţia de transplant medular de care are nevoie, pentru a se vindeca.

Copilărie petrecută prin spitale

Familia Roibu a aflat de boala fetiţei lor în urmă cu un an şi jumătate. Timp de un an de zile, Teodora a stat internată în Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sfânta Maria" din Iaşi, sub tratament intensiv cu citostatice. În prezent, fetiţa face naveta împreună cu părinţii ei, lunar la clinica ieşeană, unde i se administrează citostaticele „de întreţinere”. Alături i-a fost mereu mama, Crenguţa Roibu, care vorbeşte cu durere în glas despre fetiţa ei, ca despre un „caz”, „Perioada în care se află acum Teodora este o perioadă critică, pentru că boala ei poate recidiva. În termeni medicali, poate apărea oricând o recădere, adică să i se înmulţească blaştii – acele celule canceroase care îi provoacă boala”, mai spune mama copilului. De la aflarea diagnosticului, viaţa tinerei familii rădăuţene Roibu s-a schimbat semnificativ. Mama nu mai poate lucra, întrucât îşi îngrijeşte copilul la domiciliu, în calitate de asistent personal al Teodorei. Fetiţa este considerată a avea gradul de handicap „Deficienţă funcţională gravă”, potrivit unui certificat eliberat de Comisia pentru Protecţia Copilului din cadrul Consiliului Judeţean Suceava. Mama mai relatează că micuţa a fost nevoită să se acomodeze cu atmosfera din spitale. Din necesitatea de a ţine evoluţia bolii sub control, Teodorei i se recoltează sânge, dar şi măduvă din coloana vertebrală şi din şold, în fiecare lună. O dată pe săptămână, copilul ia tratament cu Metrotexat (citostatic) şi în fiecare seară un alt tratament pentru stabilizare. De la tratamentul cu citostatice au început să apară şi unele reacţii la chimioterapie.

Cheltuieli lunare de peste 30 de milioane de lei, pentru tratamente

Totodată, Crenguţa Roibu descrie atmosfera în care trăieşte fetiţa ca una de veghe permanentă, „Dacă observ că are dureri sau este ceva suspect, trebuie să mă prezint la medic. Starea ei se poate înrăutăţi şi atunci chiar şi o săptămână poate fi un timp mult prea scurt pentru a face ceva. Încercăm să ne pregătim cumva pentru acea perioadă de criză în care fetiţa ar putea avea nevoie urgentă de transplantul de măduvă. Însă suma pentru operaţie este imensă, de 140.000 de euro. Nu ştiu dacă o voi putea recupera vreodată. Mă rog la Dumnezeu să o ţină aşa, să nu facă o recădere” mai spune mama cu speranţă în glas. Când vorbeşte despre o sumă atât de mare pentru operaţie, în vocea mamei se citeşte descurajarea. Strângerea fabuloasei sume îi pare familie o misiune aproape imposibilă, în condiţiile de criză economică mondială dar şi în contextul în care cheltuielile pentru tratamentul fetiţei, fără transportul la Spitalul de Oncologie, costă peste 30 de milioane de lei, lunar.

O viaţă plină de privaţiuni

În ciuda suferinţei pe care nu o realizează încă, Teodora este un copil plin de energie. Însă, stilul de viaţă impus de medici şi adoptat cu stricteţe de părinţi, nu o lasă să se bucure de toate beneficiile unei copilării „normale”. Bunăoară, mama spune că fetiţa este izolată total de copiii de vârsta ei, de teamă să nu se îmbolnăvească. Singurele lucruri care nu îi sunt refuzate fetiţei sunt jucăriile, în special pisicile de pluş, pentru că la animăluţele adevărate nu poate decât să viseze...
Inclusiv fratele Teodorei, în vârstă de 14 ani este foarte atent să nu contacteze vreo boală de la şcoală. Din păcate, fetiţa are restricţii şi la plimbările afară, în special în sezonul rece. Când trebuie să îi explice Teodorei de ce alţi copii se joacă în faţa blocului, în timp ce ea stă casă, inima mamei se strânge din nou, „Vrea afară şi nu o pot scoate. Ne certăm şi nu înţelege” spune aceasta. Până şi regimul alimentar al copilului este unul riguros, pe cât posibil ferit de aditivii alimentari şi de e-uri.
Fiind mereu în preajma fetiţei, mama spune cu tristeţe că nu are cum să popularizeze situaţia copilului său şi să ceară ajutor. Însă cu toate acestea, primul donator care a contribuit cu suma de 1000 de Euro, pentru operaţia de transplant medular, a fost Primăria Rădăuţi. În speranţa că situaţia fetiţei sale va ajunge şi la persoanele inimoase, Crenguţa Roibu a fost de acord să ne împărtăşească povestea ei.
Persoanele care doresc să o ajute pe Teodora, pot folosi următoarele conturi, deschise de părinţii acesteia, dornici să o vadă pe fetiţă sănătoasă. Cont în lei – 2511A010104056900241, de asemenea RO42RNCB0241104056900001 şi cont în valută – RO15RNCB0241104056900002.

Pentru donaţiile în valută, trebuie să cunoaşteţi codul BIC - RNCBROBU, iar pentru donaţiile în lei, trebuie să ştiţi CNP-ul mamei - Crenguţa Roibu - 2720422221167. Cu mulţumiri din partea familiei!