Clişeu sezonier

Reţeta mea de toamnă tihnită este… să stai pe o bancă, într-un parc însorit, plin de frunze foşnitoare. Cu ochii pe o carte anume, care îţi provoacă sentimentul plăcut al lecturii care are răbdare. Scrisul să fie consistent şi, din când în când, să-ţi provoace un zâmbet complice, de înţelegere a lucrurilor. Abandonat cărţii, prin câmpul tău vizual să se perinde, paşii grăbiţi ai trecătorilor acelei alei, fără nume. Nu te-ai retras mai departe de murmurul oraşului, pentru că poţi face abstracţie de el. Îţi place acest exerciţiu de izolare, când te hrănesc atât de bine cuvintele altora, scrise parcă cu sufletul, iar nu cu mâna… Te simţi norocos că ziua te-a binecuvântat cu un moment de care dispui după bunul tău plac. Pentru o clipă, starea ta de fericire e amestecată cu un soi ciudat de vinovăţie, dar nu… Sentimentul acesta de confort – cu picioarele vârâte sub frunze şi cu ochii între idei – se adânceşte, pe măsură ce paşii trecătorilor aleargă şi aleargă tot mai accelerat… spre niciunde. Te agăţi de o frază frumos concepută şi o citeşti chiar de două ori, fără să observi că, mai sus de cartea pe care o ţii în mână, doi paşi nesăvârşiţi încă, îţi aşteaptă privirea. O pereche pantofi s-a încăpăţânat să stea acolo, în planul secundar al privirii tale. Aştepţi să îşi împletească mersul mai departe, ca şi ceilalţi paşi anonimi dinaintea lor, care nu au atentat cu nimic la recluziunea ta. Un pic încruntat îţi ridici privirea de pe carte, tot mai sus şi… zâmbetul îţi revine la loc.