Matei Vişniec, cu gânduri pentru acasă, în luna august

„Aşa revine romanul în viaţa mea, ca o cometă, cum se întâmplă şi cu poezia”

Potrivit unei tradiţii personale, de a-şi "cerceta" rădăcinile, dramaturgul, jurnalistul şi, mai nou, romancierul Matei Vişniec s-a aflat, săptămâna trecută, timp de câteva zile la Rădăuţi. Reîntors în oraşul natal, scriitorul a acceptat să-şi pună pe tapet, gândurile în materie de creaţie literară. În foişorul casei părinteşti, cu livadă de meri şi cu pisici, acesta a vorbit despre ultimele sale cărţi publicate, despre pasiunea sa actuală faţă de roman – ca gen literar, dar şi despre criza mentală a omului contemporan. Deşi nu a stat decât pentru a-şi "încărca bateriile", Matei Vişniec a promis că va reveni până la sfârşitul acestui an în România, pentru a-şi lansa ultimul roman, intitulat „Domnul K eliberat”. Despre toate aceste idei, aflaţi pe larg, într-un interviu acordat „Săptămânalului de Rădăuţi”. 

Reporter: Aţi păstrat obiceiul de a vă întoarce în fiecare vară în oraşul natal…

Matei Vişniec: Când vii în oraşul natal nici nu te întorci, de fapt trăieşti aici tot timpul. Eu am casa părinţilor mei, care este şi casa mea, aici la Rădăuţi, biblioteca mea din adolescenţă, manuscrise, amintiri, tablouri. Practic la Rădăuţi vin acasă. Acum mi se întâmplă să vin mai rar, vin o dată, de două ori, de trei ori pe an, dat fiind că activitatea mea esenţială se desfăşoară la Paris, unde trăiesc din 1987, şi unde lucrez la Radio France International, ca ziarist. Acest pelerinaj pe care îl fac, în general, în luna august, la Rădăuţi este esenţial pentru mine, pentru că vin să-mi reîncarc bateriile afective şi emoţionale, vin să-mi reîncarc sufletul cu ceea ce iubesc eu în zona aceasta, în Bucovina şi pe strada Oltea Doamna din Rădăuţi, unde îmi instalez cartierul de vară – o masă şi trei scaune şi unde îmi place să citesc, să mă uit la oameni, la mere, la cum cresc zarzavaturile în curte şi să mă joc cu pisicii. Vin în Rădăuţi cu bucuria omului care se întoarce în locul unde s-a născut şi de unde îşi extrage energiile. 

R: Nu aţi mai avut timp sau nu aţi vrut să vă mai întâlniţi în mod public cu prietenii Dumneavoastră de acasă? 

M.V.: Vin când stau mai mult, când anunţ, când se poate organiza ceva. Vin cu plăcere la toamnă, când îmi apare un nou roman, la Editura Cartea Românească şi care se cheamă „Domnul K eliberat”, deci prefer să vin cu o carte nouă şi pe care să o lansez şi să organizez întâlniri de genul acesta, când sunt elevii la şcoală şi când pot veni ei. Dacă e să organizez o întâlnire specială cu publicul, apoi publicul meu preferenţial sunt elevii. Ei se aleg cu lucrurile cele mai importante, dintr-o întâlnire cu mine. Perioada cea mai propice este cea când începe şcoala. Este şi perioada când voi veni să-mi lansez o carte de articole care a apărut la Polirom şi care se numeşte „Cronica ideilor tulburătoare” şi unde mi-am adunat câteva dintre cele mai bune articole pe care le-am scris eu în presa românească, în ultimii şase-şapte ani. Cartea a apărut la începutul acestui an şi este o carte mai deosebită, pentru că eu sunt cunoscut în România ca dramaturg şi poet, dar de 20 de ani eu fac şi jurnalism. Am avut o intensă carieră de jurnalist, am lucrat la BBC în ’88-89, după aceea am început să lucrez la Radio France International. Sunt un om de presă impregnat de actualitatea politică, culturală, de mizeria lumii, pentru că astăzi informaţia nu este altceva decât un reflex al ororilor care se întâmplă pe planetă. Eu sunt un jurnalist de radio, dar am scris şi articole în România. La un moment dat, mi-am spus că trebuie să las publicat un eşantion şi din principalele articole pe care le-am scris. Nu sunt articole politice, cât articole de observare a complexităţii lumii în care trăim, de opinie şi de identificare ale unor mari paradoxuri politice, culturale, situaţionale, sociologice. Trăim într-o lume în care orizontul nu mai este aşa de clar, speranţele nu mai sunt aşa de limpezi. Lumea a respirat uşurată acum 20 de ani, când a scăpat de comunism, dar au apărut alte pericole. Despre toate aceste lucruri, din când în când, scriu în presa românească, în „România liberă” şi în „Jurnalul de duminică”. 

R: De ce consideraţi că e important ca această carte să ajungă la publicul românesc?

M. V.: Cred că e important s-o citească tinerii, pentru că sunt articole scurte, care captează câte o problematică, câte o idee tulburătoare. De ce câteodată ne tulbură câte o informaţie simplă, de pildă „dispar delfinii de apă dulce din China”. Ei bine, faptul că dispar delfinii de apă dulce este o metaforă a unei enorme atrocităţi pe care omul o comite pe pământ. În fiecare zi dispar specii de plante şi de animale. Omul are un comportament iraţional în raport cu natura. Industrializarea excesivă a planetei şi mondializarea lasă urme teribile în peisajul înconjurător. Toată această bunăstare pe care crede omul că şi-o construieşte se soldează cu un preţ teribil, pe care, culmea, îl vor plăti copiii noştri. Sunt situaţii pe care le analizezi din când în când, tocmai pentru a-i îndemna pe oameni să reflecteze la ceea ce fac şi pentru tinerii care mă citesc, trebuie să le sugerez că ar trebui să aibă deja câteva reflexe ecologice. Să nu mai arunce omul oriunde, orice. Tinerii trebuie să se gândească că problemele pe care le trăim astăzi, pe pământ, vor trebui rezolvate de copii noştri, peste 15-20-30 de ani. 

R: Vă rog să vă referiţi la romanul pe care doriţi să îl lansaţi în toamnă. 

M.V.: Voi reveni cu un roman pe care l-am scris cu foarte multă vreme în urmă şi pe care l-am ţinut în sertarele mele. Uneori mi se întâmplă să păstrez câte o piesă, câte un roman câţiva ani şi să-i verific în felul acesta soliditatea. Când eram foarte tânăr mă grăbeam şi, cum scriam o poezie, vroiam şi s-o public. Acum - în acest moment am 54 de ani - nu mai am aceeaşi grabă. Mi se pare că este important ca o piesă să aştepte o vreme, revin la ea, o evaluez şi dacă simt că a rezistat şase luni, sau stă de doi ani în sertarele mele, atunci o lansez pe piaţă. Romanul pe care îl voi publica l-am scris chiar în momentul în care am ajuns în Franţa, în ’88-’89, după aceea l-am păstrat foarte mult în sertare şi am revenit la el, iată îl public după 20 de ani. Am scris primul roman în 1982. L-am publicat după căderea comunismului, în 1993-’94. Mai repede s-a aruncat în braţele cititorilor ultimul meu roman publicat anul trecut, „Sindromul de panică în oraşul luminilor”, pe care l-am scris chiar cu doi ani în urmă. Mă interesează mult romanul. După ce am scris timp de 30 de ani teatru cu furie – cred că am vreo 40-50 de piese scrise, am aşa, o tendinţă de a mă reîntoarce la proză. În total sunt trei romane în româneşte şi un roman în franceză, pe care l-am terminat anul acesta. 
Genurile literare au o anumită atracţie. Sunt ca nişte comete ce pleacă şi revin în viaţa unui scriitor. Aşa revine romanul în viaţa mea, ca o cometă, cum se întâmplă şi cu poezia. Din când în când scriu şi poezie în româneşte. Nu mă pot desprinde de nici un gen literar, deşi marile mele reuşite sunt, totuşi, în teatru. 

R: Consideraţi că romanul este un gen al maturităţii scriitoriceşti?

M. V.: Există oameni care au scris roman la 19 ani, la 22-23 de ani şi au devenit celebri. Fiecare autor are raportul său personal cu un gen literar şi cu romanul. Romanul captează altfel decât poezia, decât proza, decât eseul, decât nuvela. Într-un roman ai un alt raport şi cu personajele, puterea ta ca autor creşte, devine aproape nemăsurată. Te simţi aproape Dumnezeu cu personajele tale, pe care le poţi în orice moment distruge, schimba. În acelaşi timp, un roman are viaţa sa personală. Mi se întâmplă câteodată să scriu şi să descopăr că un personaj pe care eu l-am imaginat secundar, se zbate şi vrea să ocupe mai mult loc în roman şi devine personaj principal. Textul este întotdeauna ceva viu şi merită să îi asculţi logica interioară şi energiile. Toate acestea se întâmplă deseori când scrii roman. Romanul presupune şi o altă disciplină şi capacitatea de a sta pe scaun cu oasele lipite de scaun şi cu spatele aplecat asupra maşinii de scris, deci şi o anumită rezistenţă fizică şi o continuitate. Cine scrie poezie, poate să scrie oriunde, pe cal, pe măgar, în căruţă, în maşină, în casă, înainte de a adormi. Romanul presupune alt tip de concentrare. Iată multiple motive pentru care, din când în când, ne interesează romanul. Romanul înseamnă, în acelaşi timp şi construcţie. Atunci când nu construieşti, materia pe care o emiţi se cere pusă în pagină, dispusă în spaţiu. Este o întreagă arhitectură romanul. E un exerciţiu extraordinar de interesant pentru cineva care se consideră un autor complet. 

R: În ultimul roman, aţi ales o metaforă interesantă pentru cărţile pe care nu le citeşte nimeni şi din care dispăreau literele…

M. V.: Acest roman, „Sindromul de panică în oraşul luminilor” este un roman despre scris, despre ce înseamnă astăzi invazia de cărţi, despre ce înseamnă să trăieşti astăzi inundat de cărţi, despre ce înseamnă să scrii cărţi care mor aproape în clipa în care l-ai scris. Suntem într-o situaţie de inflaţie – apar mii şi mii de cărţi în fiecare an. Cum să te descurci printre ele? Omul se află în faţa cărţilor ca în faţa unui labirint. Cu ce criterii, tinerii de astăzi îşi aleg o carte? Bineînţeles şcoala îşi are lista ei de propuneri. Un tânăr căruia îi place să citească, trebuie să şi descopere. Despre toate aceste lucruri vă vorbesc, dar şi despre uşurinţa cu care un om poate deveni personaj. Depinde de întâlnirea dintre acest om obişnuit şi un narator potenţial care îl preia şi îl transformă în personaj. Eu însumi sunt personaj în acest roman pe care l-am invocat, dar sunt şi personaje reale care figurează acolo – oameni pe care i-am întâlnit, după cum există şi personaje pe care le-am inventat. 

R: De ce vă plac atât de mult tinerii?

M. V.: Eu nu pot să mă despart de propria mea copilărie şi de propria mea adolescenţă. Îmi amintesc că de la 14 ani, când am debutat în presa literară românească, eu ştiam ce vreau să devin. Vroiam să devin scriitor. La 17 ani aveam deja poeme publicate în presa literară centrală, scriam proză, scriam teatru. Credeam, la 18 ani, că posed răspunsuri la multe dintre problemele lumii. Acum, la bătrâneţe, am mai puţine răspunsuri decât aveam în tinereţe. Am mai multe îndoieli acum, decât atunci. Mi se pare interesant să li se dea credit şi atenţie tinerilor. Ei vin cu o energie extraordinară, mai ales că în epoca noastră, ei vin cu şi mai mult acces la informaţie. Nu pot să uit de epoca în care eram într-o etapă a visului şi mă consideram plin de energie, aveam forţă. Atunci când scriu mă gândesc că este bine ca tinerii să aibă revelaţii la timp. Să citească eventual cărţile esenţiale la timp. Dostoievski trebuie citit până la 20 de ani, un autor precum Hemingway trebuie citit la 18-19 ani, o carte precum „Portretul lui Dorian Gray”, de Oscar Wilde, trebuie citit la 17-18 ani. Aproape nu-ţi mai foloseşte dacă dai de ea târziu. Cărţile esenţiale trebuie citite atunci când ele te formează. Kafka poate fi citit pe la 16-17 ani. Este important ca tinerii să poată avea acces la acest univers. Teatrul lui Eugen Ionescu şi al lui Samuel Beckett trebuie citit între 17 şi 19 ani. M-aş bucura, într-o zi, să aud că un tânăr a dat de romanul meu la 18 ani şi i-a transformat viaţa sau l-a ajutat să-şi pună întrebări sau să-şi găsească răspunsuri esenţiale. 

R.: Cărţile dumneavoastră râvnesc la statutul privilegiat de cărţi formatoare?

M. V.: Este important ca perioada de formare să nu fie şi o perioadă de deformare. În zilele noastre avem în acelaşi timp informaţia şi cărţile necesare pentru a-i forma pe tineri, dar avem şi multă umplutură, avem televiziunea, avem atâta informaţie kitsch, care pot deforma tinerii. Avem internetul care are şi el lucruri bune şi lucruri rele. Avem această presiune asupra tinerilor pe care o exercită imaginea, moda, serialele de televiziune care sunt de o stupiditate incredibilă. Există multe mijloace de deformare a spiritului tânăr. Şcoala ar trebui să-şi asume misiunea de a-l ajuta pe tânăr să se descurce în hăţişul informaţiei, să facă diferenţa dintre o emisiune proastă care fură timpul şi deformează spiritul şi o emisiune bună, care informează. Într-un fel, situaţia s-a complicat faţă de perioada când eram eu tânăr şi când trăiam într-o perioadă de dictatură, dar anumite lucruri erau mai uşor de identificat decât acum. Ştiam cine ne opresează atunci, ştiam cine ne manipulează şi unde este localizat răul şi ştiam eventual să ne ferim de el. Ştiam că nu trebuie colaborat cu regimul comunist. Eu ştiam, de tânăr, că nu trebuie să scriu poezii patriotice, pentru că sunt poezii care manipulează minţile oamenilor. Astăzi, însă imaginile manipulează minţile tinerilor cu mai multă eficacitate decât, altădată, sloganele comuniste. 

R: Credeţi că există, acum, un „comunism” cultural?

M. V.: Nu, există o imbecilitate culturală, care ia forme agresive şi încearcă să-i transforme pe tineri din cetăţeni în formare în consumatori în formare. Ori, societatea de consum în care trăim nu are nevoie de oameni lucizi, care să gândească. Are nevoie de oameni care să muncească, dacă se poate, toată ziua, să cumpere, să se îngraşe, să consume toate milioanele de produse care apar în supermarket-uri şi, dacă se poate, consumatorii de astăzi, să producă alţi consumatori, mai mici, care de la vârsta de 3 ani să arate cu degetul şi să spună, „Uite, mama, asta vreau!” şi să plângă dacă nu are obiectul dorit. Toată această situaţie este aberantă. Omul nu poate fi fericit încărcându-şi viaţa cu milioane de obiecte. Omul nu poate fi fericit dacă nu-şi încarcă spiritul cu valori, cu artă, cu idei, cu cunoaştere, cu cultură, cu frumos. 

R: Este dramaturgul Matei Vişniec afectat de criza mondială? 

M. V.: Când îmbătrâneşti puţin, îţi dai seama că aceste crize sunt ciclice. Marea criză a mea nu e acum, ci era în anii ’78-’79, când regimul comunist a început să devină delirant. A fost o lungă criză atunci. Când am ajuns în Franţa, în ’93, Occidentul iarăşi a fost în criză, a fost o prăbuşire a sistemelor bancare internaţionale. Aceste crize sunt ciclice şi sunt produsele unei societăţi capitaliste care se modernizează. Nu trebuie crezut foarte mult că acum e cea mai mare criză pe care o trăim după al doilea război mondial încoace sau de la începutul secolului încoace. În 1973 a fost o enormă criză petrolieră. Maşinile din Europa nu aveau benzină să se deplaseze. Pentru cei care cunosc puţină istorie sau care au vârsta necesară comparaţiilor, e limpede că nu aceasta e cea mai mare criză. Este o criză ciclică, din care lumea va ieşi. Există mari probleme de incertitudine, în ce priveşte viitorul, există o lipsă de utopie, care este gravă pe pământ. Ideea de a oferi tuturor oamenilor mâncare proastă în supermarketuri, obiecte de mâna a doua în bazaruri şi călătorii sufocante la Marea Neagră, unde lumea moarte din cauza căldurii, nu este chiar idealul de viaţă pe care ni l-am dorit. Toată lumea îşi doreşte, în ziua de astăzi, să aibă o casă, o maşină şi o piscină. Atunci când trei miliarde de persoane îşi doresc acelaşi lucru, trebuie să ne dăm seama că planeta va exploda. Ne mai trebuie trei planete pentru a putea concretiza acest model. Marea criză este una a gândirii, în acest moment, pentru că oamenii nu reuşesc să-şi imagineze alte modele de societate, de economie, de consum, în aşa fel încât să putem trăi lucizi, fără să producem obiecte inutile, să epuizăm planeta, să producem nevoi false. Mai multă viaţă interioară şi mai puţine excese exterioare ar fi o extraordinară soluţie de viitor.