La Mulţi Ani! Un 2010 fericit!

A mai trecut un an, cu bune şi cu rele. Fapte notabile, idei măreţe, eşecuri – toate pălesc în faţa lor, a celor care trec prin viaţa noastră cu un rost.Pe unii i-am apreciat prea puţin. Altora le-am acordat un spor de importanţă. Unora am ştiut să le mulţumim pentru simplul fapt că există. Alţii au plecat dintre noi fără măcar să le cerem iertare. Pe unii i-am iubit, pe alţii ne-am mâniat în zadar. Faţă de şi mai mulţi, am greşit (incluzându-ne aici şi pe noi). De unii ne-a fost milă. Câtorva, mai fericiţi, le-am arătat afecţiune. Celor mai mulţi, însă, le suntem, pe drept, datori. Pe câţiva i-am uitat; pe alţii îi omitem cu bună ştiinţă. Pe unii nu i-am suportat niciodată. Unora nu am ştiut să le apreciem sfatul, altora să le cerem ajutorul. O seamă s-au bucurat de zilele noastre bune şi de cuvinte frumoase. Pe câţi am încercat să îi înţelegem?! Doar pe aceia care a trebuit… Faţă de mulţi am ridicat ziduri. Pe câţiva am reuşit să-i ascultăm, însă pentru un număr şi mai mare nu ne-am găsit niciodată timpul potrivit să o facem. Unora mai avem cum să le demonstrăm ceva. Cu alţii am îngropat regrete. Pe nu-ştiu-câţi nu i-am întâlnit, deci încă ne dau un răgaz. Faţă de noi înşine şi încă de câţiva, ne-a mai rămas ceva nădejde. 
Şi trag linie! Tuturor oamenilor care înseamnă ceva pentru mine, pe care îi recunosc ca atare sau despre care nu ştiu că au un rol în dinamica universului meu, îi rog să mă ierte şi simultan, le mulţumesc! Vă urez tuturor un sincer „La Mulţi Ani!”! Fie ca în anul 2010 să ştim să creştem binele pe care îl avem! Să fim recunoscători, curajoşi şi creativi! Vă mai doresc sănătate cât încape şi neapărat credinţă dreaptă! Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

"Landscape in the mist"

Doar dacă ne substituim copiilor, avem acces la o percepţie corectă asupra lumii. Însă dacă am face-o mai des, acea lume nou-revelată, ar da semne de incompatibilitate cu noi şi ne-ar exclude singură. Acesta este sentimentul pe care îl creează filmul „Landscape in the mist” (1988), un film care poziţionează la antipozi lumea „oamenilor mari” cu cea a copiilor. Inocenţei şi seninătăţii copilăriei, viselor şi optimismului sincer, i se opune un univers greoi şi ceţos, în care se simt în largul lor doar adulţii. Este vorba despre o lume a minciunii, a perversităţii şi a scabrosului, care maculează treptat, sufletele celor doi protagonişti ai peliculei. Voula şi Alexandre sunt doi copii ai nimănui, care îşi caută tatăl şi odată cu acesta şi sensul pe acest pământ. Fetiţa de 11 ani şi băieţelul de 5 ani călătoresc clandestin cu trenul către Germania, destinaţie devenită sinonimă cu fericirea, atâta timp cât copii cred că tatăl lor se află acolo. Fără bani, aceştia rabdă oboseală, foame şi nesomn, animaţi de singura idee-mobil, găsirea părintelui. Prima ciocnirea pe care o au cu zidul lumii oamenilor mari este întâlnirea cu unchiul lor, fratele mamei. Deşi acesta ştie că sunt ilegitimi şi că mama lor pare să-i vrea la distanţă, unchiul îşi declină orişice răspundere, în faţa poliţistului care îi însoţeşte. Cei doi copii îşi reiau traiectoria de fugari după idealul lor, de această dată pe jos. 
Ca şi realizare, filmul reuşeşte să imprime pe retină o serie de scene-simbol, majoritatea subordonate ideii de „Paradis în destrămare”, la care copiii aderă vrând-nevrând (Câţi ca ei?!). Episoade memorabile sunt cel al ninsorii, în care adulţii par să împrumute rolul copiilor; iar o alta este scena concepută ca un contrast - moartea unui cal, pe fundalul unei nunţi. Resursele simbolice culminează cu finalul filmului. Cei doi fraţi ajung, în fine în… Germania, însă o fac mai lesne prin moarte, pentru că în universul real, palpabil, acest vis al inocenţei s-a dovedit a fi mult prea complicat. Constituit într-o bună temă de gândire pentru cei maturi, filmul nu se pliază pe necesitate de divertisment, ci are un mesaj dimpotrivă - incomod. 

Teo are nevoie de transplant medular

La numai 4 ani, Teodora Roibu din municipiul Rădăuţi duce pe picioruşe o boală extrem de grea – leucemie acută limfoblastică. Este un copil vioi şi îşi doreşte din tot sufletul să se poată bucura de aceleaşi „privilegii” ca şi copiii de vârsta ei. Cu toate acestea, copilăria Teodorei seamănă mai degrabă cu o maturitate – nu are prieteni de aceeaşi vârstă, adesea nu are voie nici să iasă afară, iar cele mai lungi excursii pe care le face sunt la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sfânta Maria" din Iaşi, la secţia de Oncologie. Preţul fericirii acestui copil este unul extrem de mare, 140.000 de euro, atât cât costă operaţia de transplant medular de care are nevoie, pentru a se vindeca. 

Copilărie petrecută prin spitale 

Familia Roibu a aflat de boala fetiţei lor în urmă cu un an şi jumătate. Timp de un an de zile, Teodora a stat internată în Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Sfânta Maria" din Iaşi, sub tratament intensiv cu citostatice. În prezent, fetiţa face naveta împreună cu părinţii ei, lunar la clinica ieşeană, unde i se administrează citostaticele „de întreţinere”. Alături i-a fost mereu mama, Crenguţa Roibu, care vorbeşte cu durere în glas despre fetiţa ei, ca despre un „caz”, „Perioada în care se află acum Teodora este o perioadă critică, pentru că boala ei poate recidiva. În termeni medicali, poate apărea oricând o recădere, adică să i se înmulţească blaştii – acele celule canceroase care îi provoacă boala”, mai spune mama copilului. De la aflarea diagnosticului, viaţa tinerei familii rădăuţene Roibu s-a schimbat semnificativ. Mama nu mai poate lucra, întrucât îşi îngrijeşte copilul la domiciliu, în calitate de asistent personal al Teodorei. Fetiţa este considerată a avea gradul de handicap „Deficienţă funcţională gravă”, potrivit unui certificat eliberat de Comisia pentru Protecţia Copilului din cadrul Consiliului Judeţean Suceava. Mama mai relatează că micuţa a fost nevoită să se acomodeze cu atmosfera din spitale. Din necesitatea de a ţine evoluţia bolii sub control, Teodorei i se recoltează sânge, dar şi măduvă din coloana vertebrală şi din şold, în fiecare lună. O dată pe săptămână, copilul ia tratament cu Metrotexat şi în fiecare seară un alt tratament pentru stabilizare. De la tratamentul cu citostatice au început să apară şi unele reacţii fizice, mai puţin dorite. 

Cheltuieli lunare de peste 30 de milioane de lei, pentru tratamente 

Totodată, Crenguţa Roibu descrie atmosfera în care trăieşte fetiţa ca una de veghe permanentă, „Dacă observ că are dureri sau este ceva suspect, trebuie să mă prezint la medic. Starea ei se poate înrăutăţi şi atunci chiar şi o săptămână poate fi un timp mult prea scurt pentru a face ceva. Încercăm să ne pregătim cumva pentru acea perioadă de criză în care fetiţa ar putea avea nevoie urgentă de transplantul de măduvă. Însă suma pentru operaţie este imensă, de 140.000 de euro. Nu ştiu dacă o voi putea recupera vreodată. Mă rog la Dumnezeu să o ţină aşa, să nu facă o recădere” mai spune mama cu speranţă în glas. Când vorbeşte despre o sumă atât de mare pentru operaţie, în vocea mamei se citeşte însă descurajarea. Strângerea fabuloasei sume îi pare familie o misiune aproape imposibilă, în condiţiile de criză economică mondială dar şi în contextul în care cheltuielile pentru tratamentul fetiţei, fără transportul la Spitalul de Oncologie, costă peste 30 de milioane de lei, lunar. 

O viaţă plină de privaţiuni 

În ciuda suferinţei pe care nu o realizează încă, Teodora este un copil plin de energie. Însă, stilul de viaţă impus de medici şi adoptat cu stricteţe de părinţi, nu o lasă să se bucure de toate beneficiile unei copilării „normale”. Bunăoară, mama spune că fetiţa este izolată total de copiii de vârsta ei, de teamă să nu se îmbolnăvească. Singurele lucruri care nu îi sunt refuzate fetiţei sunt jucăriile, de care se bucură din plin. 
Inclusiv fratele Teodorei, în vârstă de 14 ani este foarte atent la capitolul igienă. Fetiţa are restricţii şi la plimbările afară, în special de când vremea s-a răcit. Când trebuie să îi explice fetiţei de ce alţi copii se joacă în faţa blocului, iar Teodora stă în casă, inima mamei se strânge din nou, „Vrea afară şi nu o pot scoate. Ne certăm şi nu înţelege” spune aceasta. Până şi regimul alimentar al copilului este unul riguros, pe cât posibil ferit de aditivii alimentari şi de E-uri. Una dintre bucuriile recente ale copilului a fost şi venirea lui Moş Nicolae, care cunoaşte regimul alimentar al Teodorei şi i-a adus numai jeleuri, pentru că ciocolata nu îi face bine. 
Fiind mereu în preajma fetiţei, mama spune cu tristeţe că nu are cum să popularizeze situaţia copilului său şi să ceară ajutor. Însă cu toate acestea, primul donator care a contribuit cu suma de 40 de milioane de lei vechi, pentru operaţia de transplant medular, a fost Primăria Rădăuţi. În speranţa că situaţia fetiţei sale va ajunge şi la persoanele inimoase, Crenguţa Roibu a fost de acord să ne împărtăşească povestea ei. 
Persoanele care doresc să o ajute pe Teodora, pot folosi următoarele conturi, deschise de părinţii acesteia, dornici să o vadă pe fetiţă sănătoasă. Cont în lei la BCR – 2511A010104056900241, de asemenea RO42RNCB0241104056900001 şi cont în valută – RO15RNCB0241104056900002.

Roman de supravieţuire

Pe unele cărţi le cauţi din proprie iniţiativă – îţi doreşti să se plieze exact pe căutarea ta. Altele însă te urmăresc, până te ajung, ca să-ţi strige cecităţile. O astfel de carte echivalentă cu o trezire, ar trebui să fie pentru cititor şi „Romanul lui Arcaşu” al autoarei Iulia Mihăileanu. Cartea prezintă conştient o seamă de realităţi perene din societatea oamenilor cu ştaif, intelectuali, elite culturale şi artistice, diverşi „potentaţi” şi învingători demni de milă… Este vorba despre un roman de o fină analiză psihologică, aproape dostoievskiană, în care spiritul lumii îşi oglindeşte urâciunile cu dezinvoltură şi fără prea mari complexe. Subiectul romanului este unul cât se poate de naturalist şi de frecvent – pervertirea unei iubiri, prin trezirea intereselor mercantile din om. 
Personajul principal, Mihai Bunul este un pictor promiţător, inspirat de un sentiment în stare pură, care îl face un privilegiat. Muza este Ana, „furnizorul” său de trăiri, pe care pictorul le transpune în idei geniale. Capabil să stârnească invidia „înaltelor” comisii de artă, Mihai îşi nesocoteşte talantul prin faptul că râvneşte la recunoaşterea publică, la funcţii şi beneficii băneşti. Pentru a accede la avantajele imediate, nu trebuie „decât” să facă un compromis de conştiinţă, asemenea lui Faust şi să devină un lacheu pe lângă maestrul Vulpe. 
Noile sale idealuri sunt incompatibile cu creaţia (de natură divină), dar îngemănate cu auto-ratarea sa artistică şi umană. Prietenii săi, Dragomir şi Lambada îi deschid ochii către adevărata ierarhie de „valori” (bineînţeles inversate) ale societăţii – parvenirea, ipocrizia, promiscuitatea la umbra unei funcţii obţinute prin servilism, prostituţie morală şi artistică, blazarea. Toate aceste implicaţii ale vieţii comode înfăţişate de camarazii săi, nişte lachei şi ei, îl seduc iremediabil pe Mihai, până în punctul acela în care se dezice de sine. Ajunge să se nege până la a spune, „Dragostea? E ciudat lucru mai e şi sentimentul acesta. Are în el ceva din firea câinilor, atunci când e nutrit de o fiinţă sensibilă şi cu adevărat devotată. Dragostea ei (a Anei.) îl sălbăticise: avea în cap numai idei ciudate şi o mulţime de imagini, care se înghesuiau să iasă care mai de care mai în faţă, cerându-şi dreptul de a fi zugrăvite pe pânză. În atelier se simţea puternic cu aceste imagini, dar în preajma sălii de banchet avea senzaţia că e o gânganie scăpată la lumina zilei din umezeala subsolurilor. Se simţea fără nici o importanţă, imaginile din cap îi păreau ridicole, iar tablourile, nişte lucruri fără valoare”. Soluţia prin care Mihai Bunul alege să devină o figură de ceară din high-life-ul vieţii artistice este căsătoria cu fiica maestrului Vulpe, un „titan” al artei, urcat pe soclul său prin aceleaşi metode folosite cu succes de lacheii săi. Sub oblăduirea „maestrului” (un geniu… neînţeles şi el), Mihai devine un artist al saloanelor, intangibil criticilor, dar un creator de nonsens şi de nonvaloare. „Devenirea sa artistică” este perfect justificabilă, întrucât preţul celebrităţii sale călduţe este renunţarea la Ana. Momentul intrării în „lumea bună” reprezintă doar începutul unui declin moral căruia nu i se mai poate opune şi care îl face de nerecunoscut. 
Personajul principal al cărţii este de fapt, Ana, varianta feminină a prinţului Mîşkin, din „Idiotul”, văzută prin prisma iubirii. O caracterizează sacrificiul necondiţionat de sine, o naivitate vecină cu absurdul, iar credulitatea i se declanşează concomitent cu pronunţarea numelui lui Mihai Bunul. Concepţia creată despre iubitul său cât şi apelativul de „Bunul” sunt de fapt două mutaţii sufleteşti generate de un sentiment puternic şi sublim, de care doar ea este capabilă şi căruia în final îi cade victimă. Ana încearcă de fapt să-şi conserve utopia expirată, în care crezuse odată deplin. „Naivitatea” sa reprezintă refuzul de a deschide ochii şi de a-l integra pe Mihai într-o lume respingătoare – cea reală – pe care o percepe însă cu luciditate. 
Resemnarea cu care primeşte despărţirea de Mihai Bunul o fac exemplară. Compătimirea nu i se potriveşte. Ana îşi reconstruieşte universul interior din cioburi şi fărâme, un univers căruia Mihai nu-i mai corespunde, deoarece configuraţia sufletească a ambilor protagonişti ai poveştii s-a schimbat iremediabil între timp.
Ca stil, romanul este scris dintr-un preaplin de emoţii şi trăiri, iar feed-back-ul cititorului nu poate fi decât o reverberaţie afectivă, intersectată de judecăţi de valoare clare. Autoarea îmbină diverse tehnici şi motive literare, realul cu fantasticul, oniricul cu naturalismul, meditaţia cu satira – în special în realizarea portretelor. O deosebită cursivitate o au descrierile, fie ele tablouri sociale sau proiecţii ale imaginaţiei. Memorabile în acest sens sunt episoadele în care Ana rătăceşte prin tunelul singurătăţii, dar şi cel în care pictează tablouri cu ochii minţii. 
Într-o lume contrafăcută, cartea oferă, prin luciditatea introspecţiilor ei, verigi de coloană vertebrală. Autoarea reuşeşte acest lucru cu mijloace relativ modeste, personaje puţine şi o temă veche de când lumea. Spre deosebire de cărţile scrise ostentativ, pentru public, „Romanul lui Arcaşu” este o carte ivită din ceva propriu al ei, din experienţă de viaţă, din convingeri şi din suferinţă. 

„Viaţa e plină de subiecte frumoase!” - interviu cu scriitoarea şi cercetătorul ştiinţific Iulia Mihăileanu

Iulia Brânză Mihăileanu este cercetător ştiinţific în cadrul Institutului „Bucovina” din Rădăuţi, al Academiei Române. Publică nuvele, articole de specialitate, recenzii şi articole pe teme sociale în culegeri colective din Chişinău (1989) şi Timişoara (1999). Doctor în filologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, scriitoarea publică din anul 2000 încoace şase titluri de carte, străbătute „ca un fir roşu” de dragostea faţă de necuvântătoare. Se declară o iubitoare a meleagurilor rădăuţene, de care o leagă debutul său editorial, dragostea faţă de copii dar şi de animale care îi sunt dincolo de surse livreşti de inspiraţie, cei mai sinceri prieteni. Pasionată de mitologie, de istoricii religiei Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, autoarea Iulia Mihăileanu afirmă cu nonşalanţă, „În viaţa mea nu am făcut nimic din ce nu mi-a plăcut!”. 

Reporter: Care este tematica scrierilor Dumneavoastră?

Iulia Brânză Mihăileanu: Din anul 2000 încoace am publicat şase cărţi, editate la Rădăuţi şi am luat startul cu încă două cărţi cu care urmează să merg la o tipografie din Iaşi, să le tipăresc. Este greu ca autorul să-şi facă critica la propriile cărţi. Am debutat în anul 2000, cu cartea „Păţaniile unei pisici vagabonde” (sic!). Urmează în anul 2001, culegerea de nuvele istorice „Corbul lui Magellan”. În anul 2002 am publicat „Doi câini în Ţara Marilor Golani”, iar în 2007 mi-au apărut alte două titluri, „Profeţiile Corbului” şi „Povestirile câinelui sihastru”. Ultimul meu roman poartă numele „Romanul lui Arcaşu” şi a apărut în anul 2008. Inima cărţilor mele este armonia cu natura şi dragostea de animale. Ideea care le străbate ca un fir roşu este că măsura omeniei omului este atitudinea lui faţă de animale, idee pe care am preluat-o de la Ghandi. 

R: Ce întâmplări din viaţa Dumneavoastră v-au determinat să iubiţi animalele şi să le folosiţi ca protagonişti ai cărţilor?

I. B. M.: Această dragoste a venit în mod natural, dar influenţată şi de fiica mea. Deşi locuiesc la o garsonieră, am în casă două căţeluşe şi un pisic. Sunt văduvă, iar fetiţa mea, Cezara, este studentă la Cluj. Ea s-a născut cu dragostea aceasta. Când ne plimbam de mână prin Cluj şi vedea în faţa ei un căţeluş, se transfigura total. Timp de trei ani am studiat la Universitatea din Cluj, cu o bursă de doctorat. În una dintre zile, când mă îndreptam cu fiica mea dinspre strada Republicii către Observatorului, fetiţa de numai şase ani a văzut o poartă deschisă, către o curte unde era un căţel legat. S-a apropiat de el şi l-a mângâiat. Deodată, cu seriozitate, mi-a spus: <Mamă, eu cred că sunt zâna câinilor!> Pe fetiţa mea nu a muşcat-o niciodată un câine. Comunicarea cu oamenii e uneori ipocrită, iar oamenii o admit, dar animăluţul nu admite asta. Dacă te temi de el sau îl urăşti, el latră pentru că se teme sau te muşcă. Peste ani, mi-am dorit un căţel sau o pisică, în garsonieră. Viaţa e plină de subiecte frumoase ! Dacă este toleranţă, încape şi un elefant într-o garsonieră… Dar am trăit o altă întâmplare care m-a făcut să am o revelaţie despre animale. Fiica mea a adus într-o zi, în sacoşa în care ţinea cartea de franceză, un căţel pe moarte, lovit de o maşină. Fetiţa adormise, iar pe hol, în faţa câinelui am priceput că va muri. Înainte de moarte, am văzut o privire de parcă vorbea cu mine şi parcă îmi mulţumea că am grijă de el. De atunci, mi-am dat seama că şi animalele au suflet, că sunt fiinţe deosebite şi că facem un mare păcat când ne batem joc de ele şi pomană, când hrănim un animal. În marea de oameni care nu ştiu ce-i cu ei, există persoane tăcute, care hrănesc animalele şi care şi-au asumat soarta de oameni bârfiţi de comunitate.  

R : Cum receptează copiii cărţile pe care le scrieţi ?

I. B. M. : O altă categorie de persoane foarte sincere sunt copiii. I-am descoperit în timpul întâlnirilor cu cărţile mele. Întotdeauna am găsit limbă comună cu ei. Eu scriu pentru cei care au suflet de copil, respectiv pentru cei între 7 şi 77 de ani. La Şcoala numărul 5 din Rădăuţi, mă primeau la ora de dirigenţie sau de limba română să le vorbesc despre lumea animalelor. Copiii, fiinţe inimoase, reacţionau imediat. Când le-am prezentat cartea „Păţaniile unei pisici vagabonde”, copiii de clasa a VIII-a au început să aplaude, iar profesoara de la clasă a întrebat cine nu cumpără cartea, nu cine o cumpără. Şi nu am văzut nici o mână pe sus. În cărţile mele îmbin comicul, tragicul şi exagerările. În prima mea carte, am scris despre ipocrizia umană. Am închipuit lumea văzută invers, copiii luând locul părinţilor, iar părinţii mergând la grădiniţă, iar această perspectivă copiilor le place şi li se pare inedită. 

R: Ce vă atrage la munca de cercetare?

I. B. M.: Cu asta te naşti. Îmi place tema pe care o continui din anii de studenţie. Eu am absolvit facultatea de litere a Universităţii de Stat din Chişinău, în anul 1978. Îmi place mitologia generală şi în special mitologia geto-dacă, încă de pe când lucram la Muzeul Literaturii Române din Chişinău. Tema de doctorat cu care m-am prezentat la Cluj a fost „Mitul geto-dacic, în literatura română”, teză pe care am susţinut-o în anul 1999. În lucrarea mea am scris despre Bogdan Petriceicu Haşdeu, Cezar Boliac, despre Mihai Eminescu - care a valorificat în opera sa mitologia geto-dacă. M-am interesat de unii scriitori ai literaturii universale care au abordat mituri autohtone, Blake sau Vittorio Alfieri, am amintit despre Richard Wagner si ciclul de opere „Inelul Nibelungilor”. Sunt de părere că lucrarea lui Nicolae Densuşianu ar trebui să devină biblia noastră, a tuturor. În lucrarea mea, i-am abordat pe Lucian Blaga, iar pe Mircea Eliade l-am folosit ca suport teoretic. Am mai amintit şi despre Mihail Sadoveanu şi despre Vasile Voiculescu. 

R: Cum aţi împăcat „meseria” de mamă cu studiul pentru lucrarea de doctorat?

I. B. M.: Lucrarea am scris-o în trei ani, aşa, pentru mine, înainte de a veni în România. Motivul era unul elegant, acela de a mă repatria, printr-o bursă de doctorat. Dimineaţa îmi lăsam fata la grădiniţă, iar între orele 08.00 şi 12.00 studiam la Biblioteca Universitară din Cluj-Napoca. Dacă ai un ritm, poţi face tot ce îţi propui. Copilul a fost un mare imbold, catalizator şi stimul. Ea ieşea afară, iar după-amiaza lucram la notiţe. Trebuie să lucrezi metodic. Eu când mă trezesc, mă întreb >. Şi încep să le rezolv.

R : Ce atracţii prezintă mitologia şi folclorul, pentru Dumneavoastră ?

I. B. M. : În perioada 1997-2004 am lucrat la Muzeul Etnografic “Samuil şi Eugenia Ioneţ” din Rădăuţi, perioadă în care am am adunat scrieri pe tema „Jocurile cu Măşti”, din aceeaşi mitologie, despre vechile rituri magice. Acum lucrez la Institutul de cercetare „Bucovina”. Când ai o pasiune, te urmăreşte oriunde te-ai întoarce. De când sunt aici, am lucrat la titlul „Credinţe şi practici magice în Bucovina”. Această carte nu tratează numai folclorul, ci mai multe aspecte, mitologie, credinţe, istorie, etnografie. M-am deplasat cu reportofonul în diferite sate pentru a culege folclor, la Straja, la Arbore, în total în 12 localităţi. Iniţial am dorit să fac un studiu, dar am adunat material foarte vast şi mi-am dat seama că pot să-l grupez în mai multe studii: despre medicina populară, despre credinţele legate de animale, divinaţia populară şi divinaţia onirică şi aşa mai departe. Culegerea „Credinţe şi practici magice în Bucovina” relevă faptul că practicile autohtone s-au inspirat din credinţa animistă, manifestată foarte puternic la poporul nostru. Când culegi folclor, eşti faţă în faţă cu arhaitatea. Dacă stai de vorbă cu bătrânii satelor, ajungi la concluzii care te iau şi pe tine prin surprindere. De pildă, ţăranii au un cult faţă de animale aproape ca şi în India şi o lume interioară extraordinară. Descoperi cu drag lucrurile şi îţi dai seama că, din fericire, efectele acelei credinţe asupra naturii se reflectă în atitudinea de a nu distruge natura şi de a o preţui. 

* Fotografiile au fost făcute de fiica autoarei, Cezara Brânză, la Chişinău. 

Scurtul monolog al firului de praf

Sunt mic şi gol, iar sufletul

Trece prin mine, ca săgeata. 

Când caut spre ţinta lui, 

Găsesc acolo doar umbra mea. 

Imaginea unei foste inimi...

E ultima care-mi rămâne

Imprimată pe retină. 

Întrebare:

Încape viaţa mea

În singura secundă, în care

Îmi potrivesc ceasul

După orologiurile celorlaţi?

În cârca vântului, săltat

Am cel puţin o confirmare - 

Urechea asta nu se va închide

Niciodată. 

Iubire în scaun cu rotile

Mă întreb ce mai fac Liviu şi Cristina. Nu i-am mai văzut demult, dar revin mereu cu gândul la "povestea" lor adevărată, ca la un moment de referinţă din viaţa mea. Nu doresc să sensibilizez pe nimeni şi nici nu pun pe roate vreo campanie umanitară. Atunci când vorbeşti de învingători, nu e nevoie să faci apel la mila nimănui, ci doar să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru că ai avut şansa să-i întâlneşti.  
Cei doi însurăţei din imagini sunt cea mai frumoasă probă din lume că visele pot deveni realitate şi că merită să aştepţi să ţi se întâmple. Că viaţa se înnoadă acolo unde firul pare rupt iremediabil şi că există jumătăţi ale iubirii, pentru fiecare dintre noi, care mai devreme sau mai târziu se întâlnesc, odată pentru totdeauna.
Liviu şi Cristina nu vor mai putea merge niciodată, dar sunt cei mai fericiţi pentrui că se au unul pe celălalt, că s-au întâlnit printr-o minune dumnezeiască. Cei doi tineri s-au cunoscut la un cabinet de recuperare din oraşul meu, după ce, probabil, fiecare dintre ei îşi pierduse speranţa de a mai putea să-şi întemeieze o familie. El a scăpat cu viaţă dintr-un accident, iar ea înfruntă de câţiva ani probleme de natură medicală. Ce mi se pare absolut minunat este că termenul de "împreună" a devenit la un moment dat formula salvatoare. Ca o revelaţie! Aşa cum nu credem că ni se poate întâmpla nouă când suntem atât de la pământ, încât nu putem cădea şi mai jos... Cea mai fericită zi din viaţa lor a fost într-adevăr una cu totul deosebită. Iar participanţii la ceremonie au avut o misiune foarte grea - aceea de a găsi cuvinte potrivite şi de a le adresa urări la începutul unui nou drum. S-au descurcat de minune, în atmosfera alimentată din plin cu emoţii, de către miri. 

La doi ani după fericitul moment, m-am reîntâlnit cu persoana care le-a făcut cunoştinţă (Vedeţi cum lucrează Dumnezeu prin oameni!). Mi-a dat o veste îmbucurătoare despre Liviu şi Cristina - aceea că au participat la un concurs prin intermediul internetului şi că au câştigat un autoturism. Mai bine zis, povestea lor a câştigat un autoturism. Pentru că deplasarea este unul dintre lucrurile pe care şi le doresc cel mai mult, cei doi au "convertit" premiul primit în două maşini adecvate nevoilor lor de mişcare. Şi care le sunt foarte utile. Nu mică mi-a fost mirarea când i-am văzut plimbându-se la bordul câte unui asemenea vehicol.
Regret că nu am reuşit să-i mai "prind" la un interviu, pentru că, spre deosebire de alte cazuri, mai mult sau mai puţin "umanitare", cei doi tineri sunt de un bun simţ exemplar şi de o timiditate pe măsură. Nu vor publicitate, însă merită din plin să ne fie tuturor un exemplu! 

Articolul iniţial, publicat tot de către mine, îl puteţi accesa aici. 

Matei Vişniec – „Sindromul de panică în oraşul luminilor”

„Sindromul de panică în oraşul luminilor” este un roman puternic autobiografic, liber de reguli de compoziţie, într-un cuvânt – un roman nonconformist. Însuşi autorul „recunoaşte” că este un constant încălcător de reguli: „Trecusem cea mai traumatizantă frontieră terestră, cea dintre Răsărit şi Apus, trecusem frontiera dintre limba mea maternă şi limba franceză, trecusem frontiera dintre realitate şi ficţiune, trecusem frontiera dintre viaţă şi vis, traversasem toate frontierele dintre genurile literare… Frontiere mici şi mari, vizibile şi invizibile, interioare şi exterioare, psihologice şi fizice, sociale şi domestice, erotice şi fantasmatice… Fiecare limită depăşită sau măcar pusă în cauză, chestionată şi zgâlţâită, fusese o frontieră. Dar nu era destul…”. Singura frontieră care i-a mai rămas de traversat lui Vişniec este moartea, pe care o sondează cu nesaţ în mare parte dintre piesele sale de teatru, vezi „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”. O tatonează şi aici, fugitiv – ca şi cum cartea nu ar fi fost întreagă fără această latură. 
Ultimul său roman publicat se resimte ca o ieşire la liman, dintre atâtea piese de teatru, variabile ca dimensiuni. Elanul cu care scrie – cartea a fost „turnată” într-o singură zi, după spusele autorului – arată că Matei Vişniec se regăseşte, recapitulează dar se şi repune în temă cu el însuşi. Volumul este ca o chintesenţă, un „ars poetica” în proză, în care autorul scrie despre a scrie, enunţă crezuri literare. În romanul său evaluează aventura afirmării autorului prin scris, cu tot ansamblul de elemente care promovează azi un anonim către râvnita celebritate – un editor bun, referinţe, nu în ultimul rând talent. De fapt, cartea tratează nu atât afirmarea, cât reafirmarea unor autori care au reuşit o operă recunoscută ca valoare şi care mai încearcă o dată. Aceştia au intrat într-un con de umbră, imediat după victorie – aşa cum se întâmplă, iar pe prestigiul lor s-a aşternut praful (vezi şi coperta cărţii). Un astfel de personaj se consideră şi autorul, prezent şi el, ca protagonist în roman, printre camarazi reali şi fictivi. El este doar autorul poemului „Corabia”, poem care împarte viaţa sa în două, înainte şi după… acest moment. Personajele nu sunt la Vişniec decât tot atâtea voci ale conştiinţei sale estetice, literare, erotice şi pe care le surprinde şi transpune dialogând viu, despre actul scriitoricesc, despre ce înseamnă să ai succes, ca autor. O face cu un real dinamism, fără să plictisească şi utilizând din plin graniţa dintre literatură şi teatru, prin aceea că le concesionează unele dintre cele mai nuanţate trăiri ale sale. Exact ca şi în teatrul suprarealist sau ca într-un vis, eroii se metamorfozează, se despart şi se reîntâlnesc sub diferite forme şi când te aştepţi mai puţin – ceea ce dă şi un caracter unitar cărţii. Spre exemplu, motivul cocoşatului este dezvoltat iniţial, în secţiunea „Jurnalul unei cocoaşe”, pentru ca în final să aflăm, ca revelaţie, cui îi aparţine de fapt cocoaşa. Autonomia este o altă calitate a personajelor lui Vişniec. Autorul discută democratic cu protagoniştii săi, le „negociază” amploarea rolurilor, se lasă luat la rost de aceştia, chiar contestat. Transpune în fapt raportul dintre creatorul de teatru şi personajele sale – unul extrem de generos. Eroii se pot autodetermina, aproape aplicând principiul liberului arbitru. Vişniec enunţă în mai multe rânduri, în opera sa ideea că autorul este asemenea Demiurgului. Aşa îşi intitulează chiar şi unul dintre volumele sale de teatru scurt – „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu”. 
„Sindromul de panică în oraşul luminilor” fascinează prin aceea că tratează un subiect aparent mort, sau cel puţin retrograd– pasiunea pentru lectură, privită atât din unghiul „producţiei”, cât şi din cel al consumului de „cuvinte”. Absolut minunată este secţiunea din roman în care cărţile sunt personificate, acele „roiuri de cuvinte în plină zumzăială”. Când nu mai pot rezista de atâta ignoranţă, cuvintele evadează fizic „într-un fel de ceaţă lăptoasă şi zumzăitoare, ca şi cum milioane de greieri au invadat librăria”. Uitate de cititori, cărţile, deşi tăcute în aparenţă, emit ţipete prin care se autosemnalizează. Din acest punct de vedere, autorul clasifică ţipetele cărţilor în trei mari categorii: ţipătul unei cărţi proaste, născută moartă; ţipătul unei cărţi comerciale, căreia îi trecuse momentul şi ţipătul unei cărţi de valoare aşteptând cu răbdare redescoperirea. Autorul îşi permite să facă o radiografie a producţiei de carte actuale – constată că se scrie pe bandă rulantă, iar calitatea lasă de dorit. Un alt episod tragi-comic este şi acela în care înfăţişează „expoziţia de suflete schingiuite” de la Salonul Internaţional al Cărţii. Expozanţii, autori nebăgaţi în seamă au parte de o adevărată mascaradă înscenată de echipa de scriitori prăfuiţi a lui Vişniec – cel din roman. Prin mimarea interesului faţă de cărţile lor, autorii prezenţi la salon, primesc iluzia consideraţiei pe care şi-o doresc. 
„Sindromul de panică” la care face referire autorul are legătură cu sterilitatea literară, cu golul ce se deschide în lipsa inspiraţiei. Această căutare zadarnică de subiecte şi de succes, contrastează cu grandoarea oraşului-cadru, care se dovedeşte şi el un mit şi pe care autorul în demontează, bucată cu bucată. Oraşul luminilor, Parisul este apreciat doar în raport cu iluştrii decedaţi care l-au populat. Vişniec le dă întâlnire, în cartea sa, scriitorilor care l-au influenţat într-o mai mică sau mai mare măsură: Hemingway, Camus, Scott Fitzgerald, Saint Exupéry, Sartre şi Simone de Beauvoir, Tristan Tzara, Becket, Ionescu, Eliade, Cioran…

Libertate de octombrie

Atunci când îţi revine vederea pentru lucrurile mărunte din jur, înseamnă că sufletul tău e încă în libertate. Astăzi mi-am dat seama cât de dulce e sentimentul de… octombrie. În această lună, toamna e mai matură şi mai plină decât în septembrie şi în plus, acum e mai greu să dai peste urmele verii. Ceea ce ar fi cumva, dezarmant. Instalarea unui anotimp trebuie să fie categorică, asemeni unui verdict, pe care trebuie să îl aplici şi pace. Mai întâi în interior şi apoi să te îmbraci cu el, ca şi cu o haină specială pentru brumărel. Sau, fie, invers ! Senzaţia pe care o am când trag cu ochiul în grădini e aceea de preaplin a tot ceea ce înseamnă natură. Totul debordează de rod, floare şi încă, frunze. Mă încântă florile din acest sezon ! Sunt crizantemele care mi se par atât de notorii pentru ceea ce vrea să transmită toamna. De la nuanţele de alb gălbui şi până la galben pur, cărămiziu şi roşu-brun. Pe ici pe colo, trandafirii “bătrâni” de culoarea sângelui aduc “în discuţie” o iubire coaptă-bine. Halal ! Când nici nu te aştepţi, dai cu ochii de câte o tufă de flori mărunte şi mov, care te trezesc, prin clarul lor, la realitate. Pe ici pe colo, îţi surâd jumătăţi de morcov, uitate în pământ, nu din neglijenţă, ci, cum spuneam, din abundenţă. Iar unii ardei, lăsaţi ostentativ pe araci, sunt tot atâtea semne de opulenţă dar şi de… prestigiu. Şi asta nu e tot ! Dacă nu aţi privit până acum parcurile, după o ploaie bună - nu ştiţi ce pierdeţi ! Nimic nu îţi transmite mai clar ideea de siguranţă a vieţii, până la urmă, decât dacă te împiedici de roadele naturii. Chiar şi dacă este vorba de castane roşcate, amestecate cu frunze, ca într-o supă originală, de sezon. 
Da, da – şi ce-i cu asta ?! Păi, asta nu e tot ! Să nu uităm că iarba e încă verde ! Nu au apucat temperaturile toride să o usuce cu totul. Iar câteva rafale de vânt şi ploaie o readuc la sentimente mai bune, ca odinioară. Să vă mai spun de struguri şi de streşini, de mere parfumate cu viermişori „eco” prin ele?! Mă opresc deocamdată aici. Cert este că, pentru mine, concertul acesta ambiental mă face să mă declar în fiecare toamnă, îndrăgostită, aşa, din principiu. 

Ştefan Baştovoi – „Iepurii nu mor”

Copilăria fiecăruia dintre noi, aproape fără excepţie, conţine deja premisele unui roman de succes, prin interesul uman pe care îl exercită asupra cititorului. Cât de decisivi sunt primii ani din viaţă, reiese din fidelitatea cu care memoria îi fixează pe filmul vieţii noastre. Ştefan Baştovoi reuşeşte să valorifice o copilărie aparent banală, prin naturaleţea talentului scriitoricesc, şi să descrie un context istoric într-un stil literar devenit caracteristic.
Subiectul cărţii este copilăria lui Alexandr Vakulovski, pe scurt a lui Saşa. Iar structura romanului se desfăşoară pe două planuri paralele – cel al şcolii (al rigorilor, al ipocriziei regimului sovietic, al constrângerilor de tot felul) şi cel al vieţii casnice - al libertăţii şi al realităţii propriu-zise, în care are loc chiar şi „ideea” de Dumnezeu. Copilul de 12-13 ani, deşi nu prea agreează şcoala, face eforturi pentru a merita cravata de pionier şi doreşte să intre în graţiile învăţătoarei sale, Nadejda Petrovna, stimulat de laude şi periodic, de câte un „excelent” la purtare. Băiatul are în responsabilitate un porc, pe care îl hrăneşte cu brebeneii culeşi de el de pe câmpuri. Detaliul devine semnificativ pentru că îl propulsează către o altă lume decât cea pe care trebuie să o accepte oarecum forţat. Plimbările în căutarea hranei pentru porcul său îi dezvoltă spiritul de a căuta libertatea, dar şi alte adevăruri decât cele pe care le învaţă la şcoală, prin prisma „regimului”. 
Ceea ce încântă la această carte este modul de alcătuire şi îmbinarea episoadelor. Firul narativ este neaşteptat, în sensul că se leagă şi se deznoadă când nu te aştepţi. Acţiunea are răbdare cu descrierile, chiar şi cu reveriile – care se strecoară discret în paginile cărţii. În acest sens, autorul inserează episoade-simbol, pe care le prezintă incitant de fiecare dată, metamorfozând, de fapt, acelaşi elemente. De exemplu, autorul pictează cu mintea tabloul cu câmpul de flori portocalii, prin care înaintează tatăl, cu fetiţa sa, când pe umeri, când alături de acesta. Imaginea este una pur şi simplu a libertăţii, autorul nemaisimţind nevoia să finalizeze cumva acest episod până la sfârşitul cărţii – este doar un motiv-suport, reiterat, în răstimpuri pentru ideea centrală a romanului. 
Un alt cadru simbolic important prinde contur în jurul ideii de a construi o scară, cu care se poate ajunge la Dumnezeu. Ideea nu îi aparţine lui Saşa, ci unui alt personaj al cărţii, un om matur, Nicolai Arsenievici. Acesta pare că îi îndeplineşte visul lui Saşa şi începe să construiască o scară uriaşă, din bârne – pe care o lasă în pădure. Astfel, atunci când dă, din întâmplare, de ea Saşa ştie intuitiv, exact la ce foloseşte scara şi o consideră „secretul” său. Ori, a avea un secret complice cu o persoană necunoscută, fără a rosti un cuvânt şi totuşi de o esenţială importanţă – nu poate fi doar o simplă coincidenţă. 
Aşteptările lui Saşa, referitoare la „secretul său”, sunt redate în stilul ce urmează: „Saşa abandonă curând urmăririle sale din pădure. Nu-L întâlni nicicum pe Dumnezeu. Era însă un sentiment plăcut să ştii că El se află acolo şi că de fiecare dată când te împiedicai de scara aceea uriaşă îţi venea în minte gândul că Dumnezeu nu a plecat încă şi că se mai putea să-L întâlneşti într-una din zile, să-L surprinzi taman în clipa când o ridică şi se pregăteşte să urce în cer”. 
Simbolul pe care îl foloseşte autorul pentru ideea centrală a cărţii sunt iepurii. Aceştia reprezintă libertatea inaccesibilă, dar şi idealul de fericire la care tânjesc atât Saşa, cât şi omologul său matur, din pădure, Nicolai Arsenievici. Pentru ambii, o crescătorie de iepuri, bine ascunsă în pădure, într-o groapă acoperită cu bârne şi frunze – reprezintă refugiul perfect, din faţa absurdităţilor unui regim pe care trebuie să-l aplice, fără să merite să-l înţeleagă. 

Exerciţiu de despărţire

De mă iubeşti, învaţă să pleci

Câte un strop, în fiecare zi! 

De mă iubeşti - iubeşte-mă puţin, 

Tot mai puţin din plinul tău! 

De mă iubeşti, desprinde-te

Şi lasă cojile pe jos, să cadă! 

De mă iubeşti, să ştii să taci 

Muţeşte, când mi-e dor! 

De mă iubeşti, ascunde urmele

Iubirii noastre, în palma ta! 

De mă iubeşti, să nu-mi arăţi lumina

Din ochii tăi, cum se revarsă! 

De mă iubeşti, uită să-ţi numeri paşii

Înapoi spre timpul "noi"!

De mă iubeşti, trimite-ţi gândurile 

Din matca lor, spre orice altceva! 

De mă iubeşti, nu exersa cuvinte

Sigure, al cărui cod îl ştim! 

De mă iubeşti, îmbrăţişează strâns

Singurătatea, să n-o scapi!

De mă iubeşti, nu fii străin de teamă - 

E sub tâmpla ta, firesc!

De mă iubeşti, greşeşte azi,

Să vezi dacă te iert!

De mă iubeşti, desparte-mă 

De tine, ca să revii mereu!

Anne Tyler – Căsătorie de amatori

Înainte de toate, cartea de faţă este ilustrarea cea mai bună a faptului că lectura este un mijloc de divertisment (când alte forme sunt inaccesibile, dintr-un motiv sau altul). Pare un scenariu de film recomandabil după o zi încărcată de lucru, atunci când mintea încă mai poate recepţiona unele mesaje, ce-i drept nu foarte complicate. Scopul acestei forme de divertisment nu este însă unul clasic – buna dispoziţie, ci învăţarea din greşelile altora, printre picături de realitate amestecate cu ficţiune. 
Cartea de faţă are rolul de a demitiza, însă o serie de urzeli mentale pe care un susţinător al căsniciei „clasice” le are: respectiv întâlnirea a două destine în punctul numit „dragoste” (sau ceea ce se crede că este „dragostea”) şi consfinţirea acestei fatalităţi prin căsnicie. Studiul de caz din „Căsătorie de amatori” pare a fi mai degrabă o încercare de a demonstra concepţia românească, conform căreia căsnicia este o loterie, unde poţi „trage” lozul câştigător sau pe cel nul. Pentru protagoniştii acestei cărţi, evaluarea „lozului” începe chiar din primele secvenţe ale cărţii respectiv ale relaţiei, odată cu debutul îndoielilor şi al reproşurilor, al refulărilor şi al lipsei de comunicare. 
Încă de la începutul istoriei cuplului Michael – Pauline, se simte ceva „forţat” – eroul masculin se înrolează în armată, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dintr-un gest de bravură. Pe fondul înrolărilor masive ale bărbaţilor şi tinerilor din U.S.A., Michael „scapă” o vorbă pe care se simte dator să o ducă la îndeplinire: „Păi, fireşte că mă duc!”. Deşi nu îşi doreşte cu adevărat să meargă pe front, personajul este prins între dorinţa de a o impresiona pe Pauline (încântată de ideea de a fi iubita unui potenţial erou) şi entuziasmul colectiv faţă de înrolare, de care nu se mai poate dezice. Acest episod, poate emblematic pentru începutul cu stângul al iubirii dintre cei doi, va reveni ca un leitmotiv, în firul narativ al cărţii – ca motiv de reproş din partea lui Michael, către soţia sa. Parcă pentru a face în ciudă situaţiei contrafăcute în sine, pe durata şederii pe front, Michael are parte de colegi insuportabili. Totodată, ecourile primite de acasă denotă o oarecare uşurătate din partea iubitei sale – aceasta îi relatează cu entuziasm, în scrisori, despre seratele dansante din oraş şi tinerii ofiţeri pe care îi întâlneşte la baluri. Odată cu o lectură atentă şi subtilă, se poate desprinde cauza care stă la baza neînţelegerii dintre cei doi protagonişti ai căsniciei – detaliu strecurat mai târziu în naraţiune. În timp ce Michael se află pe front, Pauline, sătulă să aştepte în timp ce i se trece tinereţea, plănuieşte să pună capăt relaţiei. Pe fondul nemulţumirilor celor doi, se produce evenimentul neaşteptat, în care Michael este atins de o explozie, în timpul antrenamentelor şi este nevoit să se întoarcă acasă. În acest moment, lipsit de entuziasm pentru aşa-zişii protagonişti ai unei iubiri, survine căsnicia, mai mult dintr-un act reflex, decât dintr-un simţământ „liber consimţit”. 
Ceea ce decurge din acest început este o căsnicie sugrumată de rutina zilnică, în care până şi cele mai mici detalii devin previzibile. Naşterea celor trei copii ai lor, serbările şi aniversările de familie, nu fac decât să mijlocească ieşirea la suprafaţă a unor nemulţumiri mai vechi, nerostite. 
 „Amatorismul” personajelor este probat, poate în cel mai dureros fel, prin faptul că unul dintre copii ajunge pe un „drum greşit”. Lindy, mezina familiei fuge de acasă, are probleme cu drogurile şi este incapabilă să aibă grijă de un copil „din flori”. Pentru doi părinţi înstrăinaţi unul de celălalt, neanimaţi de adevărata iubire, situaţia neaşteptată pe care trebuie să o gestioneze îi demobilizează cu totul. Ca urmare, „dispariţia” fetei lor nu este nici măcar raportată în timp util la poliţie, sub pretextul că aceasta este aşteptată să se întoarcă „din clipă în clipă”. 
Povestea în sine transmite un sentiment verosimil de dezamăgire faţă de declinul unei căsătorii, care după 30 de ani se sfârşeşte cu un divorţ. Punctul de cotitură din viaţa celor două personaje este „absolvit” pe măsura priceperii fiecăruia dintre protagonişti. Michael se recăsătoreşte, iar Pauline este nevoită să înveţe la aproximativ 60 de ani, cum este să se descurce de la „zero”, cu toate aspectele administrative ale unei case. Chiar şi în situaţia nou generată, firul epic al cărţii pare indiferent faţă de drama sufletească a personajelor, în speţă a femeii, în sensul că îşi vede de traiectoria lui firească: copiii cresc, se căsătoresc şi au copii la rândul lor. Iar viaţa îşi urmează şi ea făgaşul firesc, cu dezamăgirile şi morţile care nu au reuşit şi nu vor reuşi să oprească niciodată timpul în loc. 

"Ambasadorul cultural" Matei Vişniec

Cunoscutul şi apreciatul Matei Vişniec, unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi, la ora actuală în Europa s-a reîntors la Rădăuţi, în oraşul său natal. Marţi, 25 august, acesta a luat o pauză din „naveta” pe care o face între cele două spaţii culturale cărora le aparţine îndeobşte: cel românesc şi cel francez. Popasul l-a făcut la sala de lectură a Bibliotecii Municipale „Tudor Flondor” din Rădăuţi, alături de familie, prieteni, cunoscuţi, cărora le-a vorbit cu familiaritate şi căldură. Rezultatul întâlnirii s-a dovedit a fi un omagiu adus profesorilor, locurilor natale, literaturii, dramaturgiei, valorilor umane, dar şi verticalităţii în faţa nonsensului ideologiei comuniste. 



O portavoce a bucovinenilor 

Angela Man, directoarea Bibliotecii Municipale „Tudor Flondor” Rădăuţi şi gazda evenimentului a deschis seria de gânduri adresate audienţei: „Întâlnirea de astăzi cu dramaturgul Matei Vişniec se desfăşoară sub auspiciile acestui dor de ţară şi de tot ceea ce este românesc şi al dragostei faţă de cei dragi. An de an, acest dor ajunge, la miez de vară la parametri maximi. Din moment ce în anul 1987 pleacă în exil, munca în libertate şi realizările pe plan literar pe care le-a avut, îmi dau dreptul să spun că a fost un privilegiat al Proniei Divine. Teatrul a fost rampa de lansare a muncii sale literare, fiind cunoscut pe toate meridianele globului. Ori de câte ori domnul Vişniec a dat interviuri şi s-a adus în discuţie problema României, întotdeauna a încurajat parcă şi a dat un imbold ca să nu ne considerăm marginalizaţi şi predispuşi numai şi numai spre rău. Dorul de ceea ce este românesc i-a dat resurse şi putere să încurajeze atât generaţia tânără, cât şi pe cei trecuţi de vârsta a treia” a precizat directoarea Angela Man.  
Prezent la întâlnirea cu dramaturgul a fost şi Daniel Hrenciuc, directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Suceava, care i-a acordat acestuia o diplomă de excelenţă „pentru strălucirea cu care Bucovina umblă prin lume, graţie verbului lui Matei Vişniec”.  
Recunoscător pentru distincţia primită, invitatul a mărturisit că în ultima vreme în Occident nu se aud numai ecouri negative despre România: „A prezenta o ţară, în toată nuanţa sa înseamnă a prezenta o ţară normală. Dacă prezinţi o ţară, timp de 20 de ani, în 5 subiecte negative, ea devine o ţară anormală în ochii mass-media mondiale. Din fericire, după numeroasele vizite care se fac şi asociaţii franco-române, imaginea României s-a schimbat. Acum s-a întâmplat un miracol în Occident. Lumea începe să vorbească despre filmul românesc, despre regizorii care au luat premii importante; vorbesc despre teatrul românesc, despre Festivalul de Teatru de la Sibiu; la Bucureşti este un festival „Enescu” important. România începe să-şi schimbe imaginea – există un potenţial extraordinar turistic şi uman şi nu există nici un motiv pentru ca românii să aibă cel mai mic complex. Important este să rămână ei înşişi, generoşi, gospodari.” a precizat Matei Vişniec.  

Mărturisiri de suflet  

Cu deosebită familiaritate, totodată invitat şi gazdă, Matei Vişniec a evocat chipuri ale profesorilor săi de la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 4, dar şi de la Liceul nr. 2, actualul Colegiu Tehnic Rădăuţi, două instituţii care i-au influenţat „arhitectura sufletului”. Pentru o bună parte dintre foştii săi dascăli, acesta a identificat în ce a constat originalitatea fiecăruia, afirmând că „un profesor nu poate să-şi atingă ţelul dacă nu e şi puţin actor”.  
La fel de deschis s-a dovedit a fi şi prin evocarea modului personal de dizidenţă în faţa comunismului, acela prin intermediul culturii şi al literaturii. Matei Vişniec a relatat cum o poezie a sa, „Corabia”, a marcat finalul unui cenaclu literar, din motive politice, şi cum se poate camufla adevărul într-o piesă de teatru, de pildă în „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”.  
Cu o lejeritate prilejuită de un spaţiu atât de familiar, acela al oraşului natal, dar şi al cărţilor, dramaturgul a făcut un periplu prin diverse registre tematice: filozofie, literatură, teatru, oameni şi locuri natale.  
La finalul celor două ceasuri de convorbiri cu apropiaţii de acasă, Matei Vişniec a primit din partea Bibliotecii „Tudor Flondor” şi a Primăriei Rădăuţi o medalie, în chip de apreciere. Cei care nu au vrut să rateze întâlnirea cu dramaturgul, au avut posibilitatea să îşi achiziţioneze una dintre recentele cărţi ale autorului, „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu”, împreună cu un autograf personalizat din partea acestuia. 

Fragmente din intervenţiile dramaturgului, aflat în faţa prietenilor săi 

Despre oraşul natal - Rădăuţi: "De câte ori am venit cu francezi şi cu trupe de teatru în România, nu mi s-a întâmplat o dată să nu am o reacţie extraordinară şi să nu fie oameni care să se îndrăgostească şi să spună - mai vrem, mai venim! Oraşul acesta, pentru mine este, în continuare un oraş magic, este un oraş care are rădăcini istorice extraordinare, există prima biserică de piatră din Moldova, în inima unei regiuni fabuloase, cu potenţial extraordinar. Francezii regăsesc ceva aici ce s-a pierdut în Occident - o anumită calitate umană, chiar şi o anumită civilizaţie ţărănească". 

Despre Literatură

Ultima carte publicată a lui Matei Vişniec este romanul autobiografic "Sindromul de panică în oraşul luminilor". Despre ideea de a aborda această specie, după o viaţă de dramaturgie, autorul spune: "Am scris un roman în 1983, când eram navetist şi care se numeşte "Cafeneaua Pas-Parol". După 20 şi ceva de ani am spus - am din nou energie şi simt nevoia de a scrie un roman. E ca şi cum ar fi o igienă sufletească. Romanul are o altă modalitate de captare a realităţii, de captare a problemelor filozofice, a amintirilor şi aşa mai departe... Într-o piesă nu poţi să povesteşti amintiri despre Rădăuţi, nu poţi să amesteci ficţiunea cu realitatea. Este un roman, despre navetă, de fapt, despre cineva care pleacă şi vine şi până la urmă nu mai ştie unde se simte el cel mai bine. Poate se simte cel mai bine în avion, între două lumi. E un roman al celui care trăieşte între două culturi. De altfel, cred că tot tineretul are deschiderea de a trăi şi în cultura română şi în cultura bună, universală". 

România, în negru, datorită clasei politice

"Europa a întins o mână spre români, acum mai rămâne ca şi românii să demonstreze, la nivel politic, la nivelul elitelor, că sunt capabili să devină europeni, că sunt capabili să lupte pentru eradicarea corupţiei. Elitele politice nu sunt la nivelul aşteptărilor dinăuntru - se bat în continuare pentru avantaje materiale. Un mandat de demnitar poate fi un paşaport pentru îmbogăţire personală şi pentru relaţii care să-l privilegieze pe respectivul şi pe familia lui. De aceea, elitele politice trebuie să ofere ele o imagine nouă a României, pentru că de acolo se răsfrânge imaginea asupra întregului. Eu zic că în România sunt oameni extraordinar de interesanţi, oameni politici prestigioşi şi, în acelaşi timp, dacă există o imagine proastă - este mai degrabă a clasei politice, decât a vieţii de zi cu zi în România. Avertismentele pe care le dă Uniunea Europeană nu sunt inutile, ci sunt tot atâtea semnale. În rest, în opera mea, nu am abordat problema transformării României, a alitelor politice, a corupţiei. Literatura este, sigur, întotdeauna un act de rezistenţă. Un roman dacă e prost, o poezie, dacă e prost scrisă, o piesă de teatru dacă nu provoacă emoţie - degeaba denunţă ea nedreptatea, corupţia. Literatura e mai mult decât denunţare - este punerea în pagină a sufletului omenesc, o încercare de înţelegere a complexităţii şi contrdicţiei fiinţei umane. Literatura este înţelegerea istoriei, a omului în raport cu istoria, o înţelegere a raportului dintre om şi putere, a mecanismului prin care oamenii sunt transformaţi în instrumente. Literatura este capabilă să înţeleagă omul, mai mult decât filosofia. Dacă vrem să aflăm ceva despre contradicţiile fiinţei umane, trebuiesc citite romane esenţiale, de la Rebreanu, trecând prin Dostoievschi şi ajungând până la romancierii actuali, Michel Tournier, de pildă". 

Literatură a rezistenţei 

"Întotdeauna am căutat să transmit ceva mai mult decât o informaţie, să zicem - regimul este putred. Dar să transmiţi o emoţie prin informaţia pe care o lansezi, e mult mai greu. Literatura funcţionează mai mult spre inimă decât spre creier. Memoria creierului este mai perfidă - poţi să uiţi ceva ce nu te-a emoţionat. Ei bine, când vezi ceva ce te-a emoţionat, nu uiţi niciodată. Încă de când eram tânăr poet, mi-am dat seama că transmiterea unei emoţii literare, printr-o poveste - acolo trebuie să fie misiunea artistică. Am aflat cu uimire, din Istoria literaturii pe care a scris-o Manolescu, că Cenaclul de Luni, când a fost închis în 1984, picătura care a vărsat paharul a fost o poezie de-a mea. La începutul fiecărui an de cenaclu, fiecare citea un poem, ce vroia el. Şi se citeau lucrurile cele mai trăznite şi se râdea şi era o atmosferă de o reală libertate. În acel an, am citit eu un poem care se numea "Corabia" ( n. red. absolut genial!): 

„Corabia se scufunda încet noi ziceam/ şi ce dacă se scufundă corabia şi mai/ ziceam orice corabie se scufundă/ într-o zi şi ne strîngeam mîinile/ ne luam rămas bun// dar corabia se scufunda atît de încet/ încît după zece zile noi cei care/ ne-am dat mîinile/ încă ne priveam / ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i/ o corabie care se scufundă mai încet/ dar pînă la urmă se scufundă iat-o// dar corabia se scufunda atît de încet/ încît după un an încă ne era ruşine/ nouă celor care ne-am dat mîinile şi/ în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul / măsuram apa hm nu mai e mult se/ scufundă încet/ dar sigur// dar corabia se scufunda atît de încet/ încît după o viaţă de om încă/ mai ieşeam unul cîte unul şi priveam/ cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi/ şi spuneam asta nu e o corabie/ aste e o.../ asta e o...” Cam asta e părere mea despre misiunea scriitorului". 

Comunismul, între miraj şi utopie

Întrebat de care carte se simte mai apropiat, dramaturgul răspunde: "Sunt cărţi despre care sunt mândru că le-am scris, pentru că am constatat puterea lor de atracţie în Occident. De pildă, când am ajuns în Franţa, am rămas stupefiat să văd cât de mulţi intelectuali de stânga erau simpatizanţi ai Partidului comunist. Şi mi-au trebuit vreo 10 ani ca să sciu o piesă care se numeşte "Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal", care s-a jucat doi ani la rând la Teatrul Bulandra din Bucureşti. Este publicată la Editura "Paralela 45", dar şi în Franţa, unde a fost des jucată. Într-un fel, am scris-o pentru occidentali, pentru că, într-un mod ciudat, într-un moment când în Europa de Răsărit aproape nimeni nu mai credea în maşina comunistă - în ţări precum Franţa şi Anglia exista o nostalgie pentru comunism. De câte ori mergeam la întâlniri cu publicul, în Franţa, discutam despre ororile comunismului, povesteam lucruri pe care le-am trăit eu. Şi până la urmă era întotdeauna câte cineva care se găsea să spună: "E-adevărat că au fost orori şi totuşi vina nu este a ideologiei. Vina este a celor care au aplicat-o". E atât de greu să scrii ceva despre ideologie, dar până la urmă am scris această piesă, în care tocmai încerc să povestesc aşa: maşina nu a fost bună, că dacă ar fi fost - funcţiona măcar pe un continent. Dar nu a funcţionat nici în Europa, nici în Africa, nici în Asia, nici în America latină. Ce am vrut să demonstrez este că orice ideologie este un sistem de idei, redus la câteva fraze primitive, ca şi cum noi am fi copii, roboţi. În toate ideologiile, se întâlnesc fraze de genul "Uitaţi-vă la mine, eu am o metodă ştiinţifică prin care vă pot face fericiţi!" sau "Uitaţi-vă la mine, Dumnezeu mi-a spus cum trebuie să vă fac fericiţi!". Prin acest mecanism, oamenii sunt orbiţi, manipulaţi prin idei, de altfel, înalte şi luminoase. Tot aici, am observat, întotdeauna, o mare problemă filosofică nerezolvată. Şi-au dat viaţa, în mod sincer, milioane de oameni pentru comunism, pentru că au crezut în utopie. Unii se sufocă, dacă nu au proiecte utopice. Problema este că, atunci când se pun în practică, începe mizeria, moartea, denunţul, tortura, puşcăria, gulagul ş.a.m.d. Acolo începe oroarea, cu punerea în practică a utopiei".

Campioana Vieţii

Anamaria Huţuleac, fetiţa de 10 ani pentru care s-a pus în mişcare o campanie umanitară, a ajuns „celebră” în Rădăuţi şi împrejurimi, fără să-şi dorească acest lucru în mod explicit. Sub deviza „Să mai dăm o şansă vieţii!”, Şcoala cu clasele I-VIII nr. 3 „Mihai Eminescu” din Rădăuţi a reuşit să strângă cea mai mare parte din suma necesară unei operaţii în străinătate, intervenţie care pentru fetiţă a fost vitală. Din 27.500 de euro, atât cât a costat operaţia, colegii de clasă ai fetiţei, împreună cu doamna învăţătoare Zenovia Văcărean, au reuşit să strângă suma de 19.500 de euro de la oamenii simpli, care au răspuns la apelul umanitar lansat prin şcoli, biserici şi din om în om. În urma operaţiei, Anamaria se simte foarte bine, iar familia sa povesteşte despre acest „eveniment”, ca despre un moment adânc întipărit în istoria familiei. 

Călătoria care i-a schimbat viaţa 

În data de 11 iunie 2009, a fost programată operaţia, la o clinică din Germania, în urma căreia doctorii urmau să-i corecteze fetiţei două probleme grave de sănătate: scolioza şi „spina bifida”, în termeni populari – „ruptură de coloană”. 
Necesitatea operaţiei a fost dictată atât de durerile mari resimţite de copil, cât şi de pericolul ca în orice moment de neatenţie fetiţa să paralizeze. 
Chiar dacă părinţii nu au reuşit să adune suma integrală, aceştia au împrumutat de la bancă 8000 de euro şi au luat avionul către „Neustadt Klinikum in Holstein”, o clinică performantă de chirurgie. „Echipajul” care a susţinut-o clipă de clipă pe Anamaria a fost format din mama acesteia şi din bunicul din partea tatălui. Despre cele mai emoţionante clipe din viaţa ei, mama Anei relatează: „Anestezia generală a durat între orele 7 şi 12, dar doctorii au ieşit cu o oră şi jumătate mai devreme din operaţie. Să cad nu alta! Am crezut că au apărut probleme, dar nu – doctorii au spus că a ieşit mai bine decât aşteptam, iar corecţia a fost mult mai bună. Specialistul mi-a spus "Prima! Alles gut!", dar cum nu ştiu germana, nu am înţeles. Abia apoi am aflat că "Prima" este folosit de nemţi ca "excelent”, povesteşte cu lacrimi în ochi aceasta. De altfel, surpriza pe care au trăit-o însoţitorii fetei a fost că, a doua zi după operaţie, asistenta personală a ridicat-o pe Anamaria în şezut, iar în a treia zi s-a ridicat în picioare, susţinută de un aparat special. 
La fel de emoţinat a fost şi bunicul fetei, care pe toată durata celor 19 zile de internare a stat în gazdă în oraşul unde a avut loc operaţia. Despre atitudinea Anei, acesta relatează cu mândrie: „Când am plecat, copiii din clasă au spus că o vor declara pe Anamaria campioana vieţii. A avut voinţă. Nu s-a copilărit, era ca un adult. Cu toate că nu am vorbit prea mult despre operaţie, ea ştia mult mai multe lucruri. Am stat mereu lângă ea” povesteşte bunicul. 

O experienţă impresionantă din punct de vedere uman

Faptul că familia Aneimaria a făcut o călătorie într-o ţară străină, unde nu cunoşteau nici limba, s-a dovedit a fi mobilul unei experienţe de neuitat, la nivel uman. Încă de la descinderea pe aeroport, i-a aşteptat Dorel, un bărbat originar din comuna Marginea care, deşi nu îi cunoştea, i-a găzduit o noapte pe gratis şi i-a îndrumat către clinica de chirurgie. Una dintre provocările căreia familia i-a făcut faţă a fost… limba germană. Pentru a asculta indicaţiile medicale date de medici şi asistenţi, mama şi bunicul au apelat, prin telefon, la cunoştinţe din România, cunoscătoare ale limbii germane: „Asistentele aveau răbdare cu noi, ca să ne explice cineva de acasă, prin telefon. Trebuia să aflăm ce restricţii şi atenţionări primim de la medici”. De un real ajutor s-a dovedit şi o altă româncă stabilită în Germania, Cristina Barnea, care a mijlocit mai multe conversaţii dintre familie şi medici, atunci când fetiţa se simţea rău. 
În privinţa calităţii serviciilor medicale, familia Aneimaria a rămas profund impresionată. Mama îşi aminteşte: „Nici o clipă nu simţeai că te afli într-un spital, nu miroase a clor sau a medicamente. În momentul în care ţi se prescrie o medicaţie, primeşti şi explicaţiile referitoare la întrebuinţarea acesteia –şi chiar eşti întrebat dacă vrei să le iei. Îmi amintesc că o dată pe săptămână, la clinica din Germania era câte un concert de muzică simfonică, în hol, pentru a ridica moralul pacienţilor”. 
În ceea ce o priveşte pe Ana, fetiţa îşi aminteşte cu plăcere de prietenia arătată de asistentele din clinică. În mod special, aceasta s-a împrietenit cu asistenta Stefanie Maeke. Noua prietenă i-a dăruit fetiţei o pasăre de jucărie, pe care Ana a luat-o acasă, drept amintire. Dincolo de scopul pentru care s-a aflat în Germania, Ana s-a putut bucura de o serie de aspecte mărunte care au înveselit-o pe durata şederii în clinică. A admirat zecile de iepuri care se adunau pe pajiştea din faţa spitalului, dar şi păsările specifice malului Mării Baltice care făceau obiectul admiraţiei localnicilor. Întrebată de care lucru îşi aminteşte, în perioada cât a stat internată în clinică, Ana rosteşte cu timiditate: „Vedeam marea, printre două crengi, care erau aşa, ca o inimă…”. 

Anamaria poate din nou să zâmbească!

Ceea ce o face acum pe Anamaria să se simtă din nou aproape de bucuriile copiilor de o vârstă cu ea este un implant din titan la coloana vertebrală, format din două tije şi 12 şuruburi. Cu toate că fetiţa s-a simţit rău imediat după operaţie, cu fiecare zi, starea Anei s-a ameliorat. La 4 săptămâni după operaţie, în urma unei radiografii efectuate la Suceava, medicii au apreciat că operaţia nu putea fi făcută în România cu aceleaşi rezultate. În prezent, fetiţa nu mai ia nici un fel de medicaţie, dar trebuie să evite săriturile, mersul pe bicicletă, săritul corzii sau ridicatul greutăţilor mai mari de 3 kilograme. Cu toate acestea, Ana zâmbeşte din nou şi este bucuroasă că a scăpat de durerile de spate care o făceau să lipsească inclusiv de la şcoală. Următorul control la care trebuie să se prezinte Ana, este planificat la 6 luni după operaţie. Potrivit mamei, medicii au garantat că nu va mai fi nevoie de o altă intervenţie chirurgicală. Şi aşa, până în prezent, Anamaria a trecut prin 5 operaţii.
Părinţii sunt extrem de recunoscători faţă de toţi oamenii cu suflet din Rădăuţi, dar şi din zonele unde a ajuns Campania „Să mai dăm o şansă vieţii!”, care au contribuit la strângerea sumei pentru operaţia Aneimaria. Pe această cale, tatăl şi mama fetiţei aduc mulţumiri în primul rând Şcolii cu clasele I-VIII nr. 3 „Mihai Eminescu”, prin intermediul căreia, mesajul a putut fi difuzat la o scară mai largă a populaţiei: „Aducem mulţumiri tuturor celor care ne-au ajutat, din oraş dar şi din alte localităţi, vecinilor, oamenilor care au auzit de noi prin şcoli şi biserici şi fără de care operaţia Anei nu era posibilă!” a ţinut să reamintească mama. 

Ziua Coincidenţei

De trei ani încoace, în calendarul personal mi-am marcat o nouă sărbătoare… laică - Ziua Coincidenţei. Ştiam dinaite că nici un lucru nu este întâmplător, că Dumnezeu dă toate lucrurile cu un rost...
Toate întâmplările care îşi fac loc în perimetrul nostru existenţial ne definesc şi ne diriguiesc drumul prin lume. Absolut toate micile detalii pun umărul pentru ca universul în care ne mişcăm să se învârtă în sensul maturării noastre, ca oameni deplini. "Nimicurile" cărora nu le dăm creditul cuvenit sunt aşezate la îndemână, pentru ca să ne fie unelte de construit fericirea, aşa umană, imperfectă şi trecătoare cum este. Alte detalii-unelte, poate nu aşa de uşor de găsit ca primele, sunt pentru a permanentiza fericirile, dar tot în putinţa noastră stă să le descoperim. De exemplu credinţa! Nouă ne revine sarcina de a întinde mâna şi de a le înşira pe aţă, în momentele de luminare trimise de Dumnezeu. Toate însă au un timp al lor, când fragmentele pe care le îmbinăm fac "click" şi încep să funcţioneze. 
Dacă în privinţa obiectelor putem stabili că e vorba de un "feng-shui" natural şi totodată conspirativ la fericirea noastră, în ce-i priveşte pe oameni, relevanţa apariţiilor lor pe axa timpului, în viaţa noastră ţine de alte raţiuni... pe care trebuie să le descoperim fiecare, după pricepere. Unele coincidenţe ce există între noi şi ceilalţi sunt evidente, altele sunt absconse, iar altele - travesti, caz în care se poate lua răul drept bine şi negrul drept alb - mai rar invers... Unii oameni apar şi dispar, fără a lăsa urme; alţii rămân în viaţa noastră "de la sine"; unora le mai lăsăm o portiţă de revenire; iar altora le închidem uşa definitiv. Singura Coincidenţă în care ne putem întâlni şi reîntâlni, la nesfârşit, cu ceilalţi, este Hristos! Trăind în Mântuitorul nostru avem lărgimea de a ne vedea şi a ne revedea în mod repetat, fără resentimente şi fără teama unui eventual eşec. Şi tot în El stă secretul de a rămâne. 

***
Cea mai frumoasă confirmare a existenţei coincidenţelor este că fiica mea, Natalia s-a născut în aceeaşi zi cu mine. În spatele acestei coincidenţe se află Dumnezeu, iar “misiunea” pe care i-a dat-o fetiţei mele, în viaţa mea, se confirmă zilnic, începând de trei ani încoace... Şi mai cred că, de la coincidenţă şi până la minune, nu e decât un mic pas!